Nu am mai avut răbdare
Eu depun actele de divorț, am zis liniștită, întinzându-i lui Vlad cana cu ceai. De fapt, deja am făcut-o.
Am spus-o ca și când ar fi fost ceva obișnuit, nimic mai mult decât la cină mâncăm pui cu legume. Nu era nici urmă de emoție în vocea mea.
Pot să te întreb măcar, de unde… Mă rog, nu în fața copiilor, Vlad, văzând cele două fețișoare neliniștite care ne priveau, a coborât tonul. Cu ce ți-am greșit? Și încă nici nu aduc vorba că băieții au nevoie de un tată.
Chiar crezi că nu pot găsi un alt tată pentru ei? am dat ochii peste cap, aproape râzând. Cu ce mi-ai fost rău? Cu totul! Visam să trăiesc lângă tine într-o liniște ca pe malul unui lac, nu ca pe malul Prutului la viitură!
Gata, voi, băieți, ați terminat de mâncat? nu voia să continue discuția de față cu copiii. Hai la joacă! Și nu trageți cu urechea! a strigat după ei Vlad, știind bine cât de curios e Damian și năzdrăvan este Dănuț. Acum putem vorbi.
Mi-am strâns buzele nervoasă. Cum reușește și acum să comande? Parcă e vreun tătic model…
M-am săturat de viața asta. Nu vreau să muncesc opt ore pe zi, să zâmbesc la colege, să am răbdare cu clienții… Vreau să dorm până la prânz, să umblu prin magazine scumpe, să merg la saloane de înfrumusețare. Iar tu nu-mi poți oferi asta. Ajunge! Ți-am dat zece ani din viața mea…
Să nu dramatizăm, te rog, m-a întrerupt sec Vlad. Nu tu ai tras de mine să ne căsătorim acum zece ani? Eu nu prea ardeam de nerăbdare să mă însor…
Am greșit, cui nu i se întâmplă?
Divorțul s-a finalizat rapid și fără scandal. Vlad, cu părere de rău, a acceptat ca băieții să rămână la mine, cu condiția să fie la el în fiecare weekend și în vacanțe. Am acceptat fără să stau pe gânduri.
După jumătate de an, Vlad i-a prezentat băieților pe noua lui soție. Zâmbitoarea și energica Lenuța le-a câștigat repede inimile, abia așteptau să meargă la el în weekend, ceea ce mă scotea din sărite.
Mai rău era însă că Vlad primise moștenire de la un unchi îndepărtat, și-a cumpărat o casă frumoasă la țară și trăia fără griji. Nu renunțase la serviciu, deși plătea pensie alimentară mică, preferând să îi îmbrace el pe băieți, să le ia cele mai noi jucării sau gadgeturi, și chiar și alimentația o controla!
Cum să nu fi avut răbdare încă jumătate de an? Dacă aș fi știut ce urmează… Of, acum n-aș mai face nicio mișcare pripită!
Sau poate încă mai pot schimba ceva?
***
Bem și noi un ceai, ca pe vremuri? am zâmbit ispititor, răsucind o șuviță de păr lung pe deget. Rochița scurtă îmi scotea în evidență toate atuurile, fardul discret mă făcea cu câțiva ani mai tânără… Am depus efort serios și arătam grozav.
N-am timp, mi-a răspuns Vlad cu un ton rece, fără vreo emoție în privire. Băieții sunt gata?
Nu găsesc ceva, mai stau vreo zece minute, știu eu, am replicat dezamăgită, dar nu m-am dat bătută. Poate petrecem Anul Nou împreună? Damian cu Dănuț au împodobit bradul toată ziua.
La divorț am stabilit: vacanțele sunt la mine. Vom petrece într-un sat din munți; e multă zăpadă, au pârtie de schi. Lenuța a organizat totul.
Totuși, e o sărbătoare de familie…
Tocmai, și vom sărbători în familie. Iar, dacă mai insiști, pot cere custodia.
Imediat ce Vlad și copiii au plecat, am izbucnit și-am spart setul de ceai scump, cadou de nuntă. Lenuța iar ea! De fiecare dată se preface încântată de băieți, când de fapt probabil abia așteaptă să-i ducă înapoi… Cui, dacă nu mie, să știe ce năzdrăvani și mofturoși pot fi!
Asta da idee… Zâmbetul mi-a revenit. Nu e totul pierdut. Curând, toți banii lui Vlad pot fi doar ai mei…
***
Ce-i cu asta? Vlad a ridicat o sprânceană văzând valizele la ușă.
Cum ce? Lucrurile băieților, ale lui Damian și Dănuț, am împins puțin una dintre valize. M-am gândit că, dacă ți-ai refăcut viața, e timpul s-o fac și eu. Dar știi bine, nu fiecare bărbat acceptă copii din altă căsătorie. De-acum, băieții vor locui la tine. Am trecut deja pe la Direcția de protecția copilului, am anunțat, urmează să faci tu documentele. Eu plec în vacanță cu cineva foarte promițător.
Lăsându-l uluit, am pornit încet spre mașina care mă aștepta. Oare cât o s-o țină răbdarea pe sfânta Lenuța? O săptămână? Două? Probabil două. Oricum, Vlad va alege copiii, nu nevasta nouă. Și se va întoarce la mine. Cu banii, firește…
A trecut o săptămână, două, o lună și nu a venit niciun telefon să-i iau înapoi. Băieții povesteau că Lenuța nici nu a ridicat tonul vreodată! Cum e posibil? Oare puștii mei au devenit dintr-o dată îngerași? Parcă nu-mi vine a crede…
Cum se poartă băieții? Nu te-au obosit? am cedat și-am sunat.
Sunt cuminți, mănâncă, mă ajută, vocea lui Vlad era caldă când vorbea de ei. Niște copii de aur!
Serios? am întrebat șocată. Când erau cu mine, numai probleme îmi făceau…
Pentru că trebuie să le oferi timp, a oftat el cu dispreț. Tu stăteai mereu cu nasul în telefon. Și apropo, te anunț: ne mutăm departe. Dacă vei dori, îi aduc în vacanță.
Sunt și copiii mei!
Tu singură ai renunțat la drepturi, a râs fără reținere. Să zici mersi că te anunț.
N-am avut ce să-i răspund. Nici pe Vlad nu l-am recuperat (de fapt, voiam banii lui), nici cu noul bărbat n-a mers, ba și copiii au ajuns departe. Nu-mi lipsesc prea tare, mi-am dat seama cât de mult îmi place să trăiesc doar pentru mine.
Cum e posibil? Zece ani am răbdat și am pierdut tot la doar jumate de an de viață fără griji…
Nu-i drept…
