Această durere nu dispare
Cât de scurtă este viața umană. Facem planuri, ne consumăm energia și timpul pe lucruri neimportante, alergăm după succes, după bani, după aprobarea altora. Însă pe cei care ne iubesc cu adevărat, care ne-au dat viață, care nu ne vor trăda niciodată, din păcate, îi lăsăm în umbră…
Am realizat asta mult prea târziu.
Tatăl meu a plecat devreme, iar mama a trăit doar pentru mine.
Tatăl meu a plecat din viață când eram încă copil. A murit din cauza unei boli grave și aproape că nu-l mai amintesc. Doar mama vorbea mereu despre cât de bun era ca om.
Ea nu s-a mai recăsătorit niciodată.
– L-am iubit doar pe el, – spunea ea. – Și-l iubesc și acum. Cred că, într-o zi, ne vom revedea.
Ascultam poveștile ei, observând cum îi strălucesc ochii când vorbea despre trecut. Credea în dragoste, în soartă, în basme.
Însă viața ei după moartea tatălui era departe de a fi un basm.
Eu eram singurul ei fiu și ea își dăruia totul. Muncea, se îngrijea, se străduia să-mi ofere tot ce aveam nevoie.
Iar eu…
Am uitat că părinții nu sunt veșnici.
Am plecat, am început o viață nouă, iar mama a rămas să mă aștepte.
Acum cinci ani m-am căsătorit, m-am mutat într-un alt oraș.
Ne-am născut un băiat – Marius.
Viața a început să se învârtă. Familie, muncă, apoi o a doua slujbă – trebuia să câștig mai mult, să asigur copilul, să mă gândesc la viitor.
O sunam tot mai rar.
Mergeam acasă doar de sărbători.
Ea mă aștepta mereu.
– Totul e în regulă, dragă, – îmi spunea ea. – Important e că tu ești bine.
Iar eu nici măcar nu realizam cum trece timpul.
Cum se împuținează ea.
Un telefon care a schimbat totul
Cu câteva zile înainte de Anul Nou, am primit un telefon.
Am văzut un număr necunoscut.
– Alo?
La telefon se auzi o voce tremurândă:
– Eu sunt Cătălin, vecinul tău… Mama ta nu mai este…
A avut un atac de cord. A murit în spital.
Am ascultat aceste cuvinte, dar nu le puteam accepta.
Lumea mea s-a prăbușit într-o clipă.
Stăteam acolo, ținând telefonul în mână, neștiind ce să fac.
Și apoi…
Apoi, lacrimile au început să curgă.
Acel tip de lacrimi amare, pătrunzătoare.
Plângeam nu doar din cauza durerii.
Plângeam din vinovăție.
Îmi pare rău, mamă…
Îmi pare rău că nu am fost alături de tine.
Îmi pare rău că nu ți-am găsit timpul să-ți spun cât de mult te iubesc.
Îmi pare rău că ai plecat singură.
Acum nu mai ești, iar viața nu va mai fi niciodată la fel.
Aș da orice ca să pot să-ți readuc o zi. O seară. O oră.
Dar timpul nu se mai întoarce.
Și să-ți spun „Te iubesc”, am întârziat.
