Vasile Rotaru, cunoscut de toată lumea din zonă drept nea Vasile, se întorcea acasă după tura de noapte și nu-și putea ierta că a lăsat termosul cu ceai pe masă, acasă. Un ger crunt de ianuarie, minus treizeci și cinci de grade, îi pătrundea până în măduva oaselor, iar până în satul Dumbrăveni mai avea de mers vreo trei kilometri pe drumul acoperit cu zăpadă și gheață.
Mergea pe cărarea obișnuită printr-o mică pădurice, pe lângă groapa de nisip părăsită a satului. Era un loc retras, rar călcat de vreun om. Tocmai de aceea, când nea Vasile a auzit dintr-odată un scâncet slab și plin de jale, a crezut că i se pare.
A stat pe loc, ascultând cu atenție. Liniște. Numai vântul răsuna prin crengile brazilor, iar zăpada scârțâia sub tălpi. A mai făcut câțiva pași și iar acel sunet: subțire, gâfâit, abia deosebit prin viscol.
Fir-ar să fie a mormăit el, cotind de pe potecă spre sursa scâncetului.
La baraca abandonată de la marginea carierei, pe jumătate îngropată în nămeți, nea Vasile a văzut ceva care i-a strâns inima. Într-o mică groapă, săpată, probabil, chiar de cățea, zăcea un animal istovit. Tremura din toate încheieturile, adăpostind strâns doi puișori neajutorați.
Cățelușa s-a uitat la el cu o privire atât de plină de durere și rugăminte, încât bărbatul a simțit cum îl străpunge mila. Nici n-a încercat să fugă sau să-l muște. Îl privea tăcut, rugând parcă: Ajută-mă. Nu pentru mine, pentru ei.
Săraca de tine a șoptit nea Vasile, așezându-se pe vine lângă ei. Cine te-a părăsit, suflet bun?
După cum arăta, curând fusese o cățelușă îngrijită. Acum i se vedeau coastele, blana îi era încâlcită, iar ochii i se adânciseră de foame și frig. Dar nu se depărta de pui nici cât un pas.
Vasile și-a întins încet mâna. Cățelușa a mirosit-o, a scheunat încet, dar nu s-a tras înapoi. I-a acordat încrederea. Și acea încredere l-a tulburat mai rău ca orice mustrare.
Cum ai ajuns aici? rostea el încet, mângâindu-i capul. De câte zile rabzi pe frigul ăsta?
După urmele din zăpadă, era clar: cățeaua se afla acolo de mult, poate chiar de o săptămână. Săpase groapa cât să-i încapă puii, îi apăra de vânt cu trupul ei înghețat, și aștepta. Aștepta un miracol oricât de mic care să-i salveze.
Nea Vasile și-a dat jos cojocul vechi și a învelit cu grijă prima dată un puiuț, apoi pe celălalt. Puii piuiau slăbuț, și asta i-a dat speranță bărbatului nu era prea târziu pentru ei.
Da tu, mămică? i-a vorbit el câinelui.
Cățelușa, pe care Vasile a hotărât să o cheme Stela, a ridicat încet capul și, abia ținându-se pe picioare, a făcut un pas spre el semn de încredere.
Hai acasă, a șoptit el. Hai, că acolo o să fie cald.
Drumul până în sat a fost chinuitor. Puii îi încălzea sub cojoc, Stela mergea încet pe lângă el, abia se ținea, iar gerul nu slăbea deloc. La fiecare sută de metri se oprea, aștepta să-l ajungă, o mângâia pe cap și îi tot șoptea:
Hai, curaj, mămică. Încă puțin și-am ajuns.
Chiar la poarta casei, Stela s-a prăbușit în zăpadă. Doar s-a întins. Nea Vasile și-a dat seama că și-a dat ultima suflare de putere să-și aducă cățeii la adăpost.
Nu mă lăsa, auzi? i-a spus el, luând-o în brațe.
Când a adus-o pe Stela în casa caldă, ea l-a privit cu atâta recunoștință, încât l-au lăsat genunchii.
Tu ești Stela, i-a zis el deodată. Iar puii… o să-i botezăm mai încolo.
Trei zile nu s-a dus la lucru, sunând la fabrica de cherestea să spună că e bolnav lucru apropiat de adevăr; îl durea inima pentru biata familie de căței.
Stela nu mânca. Bea doar lapte cald și stătea lipită de puiuți. Nea Vasile știa: fusese prea mult timp flămândă, stomacul nu mai suporta mâncare brusc. O hrănea cu lingurița, oră de oră, rugând-o, de parcă era copil:
Ia, mănâncă puțin și pentru ei.
Și Stela asculta căci înțelesese că omul ăsta nu trădează.
A patra zi s-a întâmplat minunea: Stela s-a ridicat și a mâncat singură din blid. Puțin, dar cu poftă. Puii au scos primele scâncete puternice, semn c-au prins puteri.
Bravo, puilor! s-a bucurat nea Vasile, de parcă ar fi fost copii de-ai lui. În sfârșit!
Le-a dat puilor nume moldovenești: unul mai dolofan și zglobiu Mitruț, celălalt, liniștit Mugurel. Iar amândoi creșteau sub ochii lui.
Vecinii îl luau peste picior la început:
Bre, Vasile, ai înnebunit? Ții trei câini mari în curte?
El doar zâmbea. N-avea chef să le explice că, de fapt, acei trei câini i-au salvat și lui sufletul. După ce i-a murit soția, de trei ani, casa i se părea pustie, fără viață. Dar de când Stela și puii au apărut, a reapărut și râsul în gospodărie.
Stela s-a dovedit a fi deosebit de deșteaptă. Pricepea din priviri ce are nevoie. Dimineața îl trezea să meargă la lucru, seara îl aștepta la poartă. Iar cea mai mare dovadă de drag, nu uita ziua când i-a salvat.
În fiecare dimineață, când ieșea în curte, Stela venea la el, își punea laba pe mâna lui și îl privea atent, de parcă i-ar fi spus mulțumesc.
Hai, mă lași cu din astea, îi răspundea el cu glas tremurat. Eu ție trebuie să-ți zic mersi.
Mitruț și Mugurel creșteau jucăuși și puși pe șotii: alergau prin grădină, ros toți opincile, trăgeau cu ei papucii și făceau toată ziua numai neastâmpăr. Stela îi supraveghea cu dragoste, dar și strictețe.
Vara, la nea Vasile a venit fratele din Chișinău. Ajuns în curte, se uită la cățeii veseli și clătină din cap:
Băi, ai fi putut da măcar unul dintre ei… să ții trei câini costă bani.
Nea Vasile n-a spus nimic. Doar l-a întrebat:
Tu ai putea să desparți o mamă de copiii ei?
Fratele a rămas fără răspuns.
Prin septembrie s-a întâmplat ceva care a lămurit lucrurile. Lucra în grădină, când a auzit un latrat alert de la poartă. A ieșit să vadă și se trezi față în față cu un străin îmbrăcat boierește, și un băiat de vreo zece ani.
Ce doriți aici? s-a apropiat Vasile.
Noi băiatul zice că e cățeaua noastră a dispărut iarna trecută
Nea Vasile s-a uitat la Stela. Aceasta s-a lipit de genunchiul lui, tremurând de frică.
Sisi! a strigat băiatul. Sisi, vino la mine!
Stela s-a lipit și mai tare de stăpân. Vasile a înțeles pe loc: nu erau stăpânii ei, ci cei care au dat-o afară, însărcinată, în ger.
Nu e cățeaua voastră, a spus el hotărât. Pe a noastră o cheamă Stela.
Dar avem acte! a început bărbatul să protesteze.
Acte pe ce? a ridicat Vasile tonul. Pe cățeaua aruncată la ger, care a născut în nămeți și aproape a pierit cu tot cu pui?
Omul s-a făcut roșu, băiatul a început să plângă, dar Vasile a rămas tare:
Mergeți acasă și să nu mai veniți!
Când au plecat, Stela i-a lins mâna, apoi i-a adus pe Mitruț și pe Mugurel deja mari și frumoși. Toți trei s-au așezat lângă el, privindu-l cu drag.
Ei, dragii mei, i-a cuprins nea Vasile. Noi suntem familie, nu-i așa?
Atunci a priceput cel mai important lucru: salvându-i pe ei, s-a salvat pe sine de singurătate, de tristețe, de viața care părea să nu mai aibă rost.
Acum, în fiecare dimineață, îl trezea hămăitul vesel, iar seara liniștea o aduceau răsuflările blânde la picioarele sale. În casă domnea din nou dragostea necondiționată, statornică și caldă, ca numai cea a câinilor.
Și uneori, privind la Stela dormind împreună cu băieții ei deja mari, nea Vasile se gândea: ce bine că nu am trecut indiferent în acea seară geroasă. Ce bine că am auzit acel scâncet și m-am oprit.
Căci uneori salvarea lucrează în ambele părți. Ajuți pe cineva și te salvezi, de fapt, pe tine.
