Mulțumesc pentru tata
Ce ți-au spus la Poliție? șopti Ilinca, privindu-și mama ce tocmai lăsase telefonul pe masă.
Nimic bun, Elena Stănescu luă paharul cu apă, sorbi de câteva ori. Au spus că e prea devreme să ne alarmăm. Să așteptăm măcar o zi Dar eu simt simt că s-a întâmplat ceva!
*****
Mamă, bună! Tatăl mai e acasă sau a plecat deja? întrebă Ilinca, intrând în apartament cu un tort în brațe.
Bună, draga mea. A plecat. Ți-am zis că azi e ultima lui zi la serviciu: aniversarea și pensionarea, toți colegii îl sărbătoresc. N-a avut cum să lipsească, cred și eu.
Eh, păcat, gândi Ilinca, un pic dezamăgită.
Dar a zis că revine la prânz.
Atunci e bine. Atunci vine și Vlad, soțul meu. Va fi toată familia la masă. Hai să pregătim noi masa între timp!
Da, desigur. Îmi dai o mână de ajutor, că singură nu le pot face pe toate. Dar hai mai întâi să bem un ceai, tocmai am pus apa la fiert. Am și eclerele tale preferate. Vrei?
Cu cea mai mare plăcere.
Mama și fiica au stat la masă, au băut ceai, au mâncat eclere și au vorbit: despre vreme, despre grădină, despre tata, care azi împlinea 50 de ani.
Totul era bine, doar că…
Elena a observat, totuși, că ceva o neliniștește pe Ilinca. Parcă ar avea ceva important de spus, dar nu îndrăznește încă.
O apăsare i se cuibărise deodată pe suflet.
Ilinca, tu ești bine?
S-a văzut așa tare? zâmbi stânjenită fiica.
Da, mamă N-ai nimic de povestit?
Ba da. Numai să nu te îngrijorezi. Am o veste bună.
Hai, spune-o odată!
Știi, eu și Vlad ne-am gândit să vă facem cadou terenul de la țară pe care l-am cumpărat anul trecut.
Cum adică să-l dați nouă?
Din tot sufletul. Vlad tocmai a renovat căsuța și se poate locui acolo liniștit tot sezonul.
Dar voi?
Venim pe la voi în vizită când vrem să ne odihnim. Oricum, n-am avea timp să ne ocupăm serios de grădină, cum plănuiam… Ilinca a tăcut, zâmbind cu subînțeles.
De ce, Ilinca?
Pentru că… în opt luni voi și bunici.
Cu adevărat?!
Da, mamă!
Doamne, cât mă bucur! Măi Ilinca! Și cât de fericit va fi Mihai când află!
Elena s-a ridicat, și-a îmbrățișat fiica tare, a sărutat-o pe ambele obraje de câteva ori.
Voiam să vă spun vouă amândurora, dar n-am știut că tata pleacă atât de devreme.
Lasă, îi vei spune când se întoarce. Până atunci… Elena s-a uitat la ceas, hai să mai gătim cât avem timp!
Hai, să facem.
Și-au început ritualul în bucătărie: tigăile au trosnit, tocătoarele au bătut subțire pe lemn. Se zice că două femei nu-și au locul împreună într-o bucătărie, dar ele două făceau echipă, ca una singură. Totul a ieșit de minune.
Au avut și pui la cuptor, și chifteluțe de pește, și piure de cartofi, ba chiar trei feluri de salată.
Elena s-a așezat, a privit la ceas:
Uite, am terminat mai repede decât credeam.
Doar am lucrat cu spor, zâmbi Ilinca. Poate suni la tata să vezi când ajunge acasă?
Da, sigur…
Eu îl sun acum pe Vlad, să văd cât îl ia până vine.
Ilinca a mers în hol, după poșetă.
Elena a luat telefonul, a format numărul soțului nimic. A mai încercat încă o dată. Aceeași poveste. Mihai nu răspundea. S-a uitat din nou la ceas și a simțit un gol în stomac.
A realizat că Mihai promisese să sune când ajunge la serviciu, dar n-o făcuse. A simțit un fior de frig pe spate.
Mamă, Vlad a zis că ajunge în maxim o oră! a anunțat Ilinca bucuroasă. Dar tata?
Nu răspunde…
Chiar? E ciudat.
Da, ciudat, Ilinca… Am tot sunat, dar numai tonuri lungi și atât, Mihai nu răspunde la telefon.
Mamă, știi ce zi e azi, probabil încă sărbătoresc, nu-și face timp de apeluri.
Nu cred, Ilinca. Trebuia să vină deja acasă. Întotdeauna ține de cuvânt. Nici nu m-a sunat când a ajuns la serviciu. Nu e genul lui. De ce nu răspunde?
Poate îl suni pe șeful lui să vezi ce-i cu el, să-l trimită acasă, îl așteptăm cu toții!
Da, încerc.
Deși nu era panicardă, Elena simțea acum o presimțire rea. Mihai îi răspundea mereu, indiferent cât era de ocupat.
Mai ales azi ar fi răspuns.
Poate, totuși, la o pensionare, după atâția ani de muncă… îi era greu să se despartă de serviciu.
Alo! o trezi din gânduri vocea un bărbat, recunoscută imediat: Ovidiu Nicolae, șeful soțului.
Bună ziua, domnule Ovidiu! Sunt Elena, soția lui Mihai. Mi-e dor de el, îl așteptăm la masă, ați putea să-l trimiteți acasă?
Bună, doamnă Elena! Sincer, nici nu știu ce să spun.
Cum adică?
Și noi îl așteptăm. Am tot sunat, dar nici nouă nu ne răspunde.
Vreți să spuneți că Mihai nici nu a ajuns la serviciu? s-a speriat Elena.
Nu, nu a venit. Dar îl așteptăm în continuare. Dacă reușiți să luați legătura, spuneți-i, vă rog, să vină, nu-l reținem mult, dar e tradiție la noi să ne luăm rămas-bun de la cine merge la pensie.
Vă rog și eu, dacă vine pe la voi, să mă anunțați.
Elena, cu mâinile tremurânde, a pus telefonul pe masă, privind spre fiică:
Ilinca, nici nu a ajuns la servicu… și nu răspunde. Au trecut atâtea ore. Unde poate fi?
Calmează-te, mamă! Hai să încercăm amândouă să-l sunăm.
*****
Mihai ieșise din bloc zâmbind soarelui și salutând bătrânele de la scară. Drumul spre serviciu, mereu același, de 25 de ani. Azi, însă, mergea nu ca să lucreze, ci să-și ia cartea de muncă și să-și ia rămas-bun.
Și el dusese la pensie, la timpul lui, alți colegi. Era rândul lui. Totuși, era neliniștit, nu dormise toată noaptea. Se ridica, lua niște Corvalol, dar tot agitat rămânea.
Dimineață, când Tinca lui iubită îl felicitase, zâmbea larg, dar nu-i spusese că se simțea rău.
Nu voia s-o îngrijoreze. Se întâmplase să mai aibă astfel de stări, și de obicei treceau.
A plecat mai devreme de acasă, să nu se dea de gol. Nu vroia să-i strice ziua Elenei.
Când a ajuns la stația de troleu, s-a întors la gânduri și și-a pus mâna la inimă. Troleibuzul era plin, se temea să nu-i vină rău de la înghesuială.
A decis să meargă pe jos vremea era frumoasă și avea destul timp. Aerul curat i-ar fi prins bine.
Nu a sunat acasă, a vrut s-o facă când ajungea la serviciu, cum stabiliseră.
Numai că n-a mai ajuns. Drumul lui trecea pe lângă un micuț parc, unde nu era aproape nimeni. Fix acolo s-a simțit rău.
S-a așezat pe o bancă, și-a descheiat cămașa, a slăbit nodul de la cravată, și a început să tragă cu nesaț aerul rece de toamnă. Nu știe cât timp a stat, dar nu se simțea mai bine. Din contră.
N-a vrut să o sune pe Elena, dar când a înțeles cât e de grav, a oftat greu și a căutat telefonul.
Îi sun întâi pe ai mei, apoi chem Salvarea, și-a spus. N-a mai apucat. Mâinile îi tremurau, telefonul a căzut sub bancă.
A încercat să se ridice după el n-a reușit. O gheară în piept, o ceață neagră pe ochi.
A apucat doar să se întindă ca să nu cadă pe jos. Ce aniversare, ce pensie…, a gândit trist.
Cel mai tare îl durea că nu-și mai putea vedea soția, fata…
Nu-și putea lua adio.
*****
Elena a luat din nou picături pentru inimă, apoi iar a sunat. Tot doar tonuri… și Ilinca sunase de zece ori, fără rezultat.
A venit și Vlad, soțul Ilincăi. Au stat toți trei la masă, în tăcere. Se uitau unii la alții și așteptau.
Ce facem? izbucni Elena. Mă duc să sun la Poliție, poate ne ajută să-l găsim.
Ilinca și Vlad au aprobat. Toți știau că Mihai nu pleacă neanunțat.
Mai ales că lucrase o viață la ISU, era obișnuit cu situații de criză și știa cât e de important să dea semn acasă.
Ce au zis la Poliție? întreabă Ilinca cu vocea joasă.
Nimic bun, răspunse Elena, trăgând aer în piept. Să nu ne panicăm încă. Așa zic ei. Dar eu simt… ceva s-a întâmplat!
Atunci trebuie să-l căutăm noi! decise Ilinca, sigură pe ea.
Ai dreptate, fată. Trebuie să mergem la stația de troleu de lângă bloc, poate a văzut cineva ceva, întrebăm și șoferii poate a fost vreunul acum dimineață.
Mamă, eu și Vlad mergem. Tu rămâi acasă, poate vine tata între timp. Și sună la spitale, nu vreau să mă gândesc la rău, dar mai bine să știi…
Bine…
Ilinca și Vlad s-au îmbrăcat rapid și au ieșit la căutare.
Elena, rămasă singură, a început să sune la spitale, făcându-și cruce și murmurând: Doamne, să fie bine…
*****
Mihai mai era conștient, dar pe ce treceau minutele, îi era mai greu. Mișca cu greu o mână. Nici vorbit nu mai putea: limba i se împleticea, cuvintele nu ieșeau.
Aju…tu… a murmurat el, întinzând mâna spre două femei ce treceau pe alee.
Dar femeile l-au privit cu dezgust.
Alt bețiv! a bombănit una cu voce tare.
Ce poți să-i ceri! A băut de la prima oră și uite-l, nici acasă nu mai poate ajunge…, a completat cealaltă.
Mihai a auzit vorbele lor, iar lacrimile i-au curs pe obraji. Îl durea neputința. El, care salvase atâția oameni și chiar animale, nu mai putea face nimic pentru sine.
De ce chiar azi?
Tocmai când liniștea se așternuse peste parc, Mihai a auzit un lătrat puternic, chiar lângă el.
A simțit cum cineva îi pune labele pe picioare și-i linge bărbia.
O, Doamne! Un câine! s-a bucurat Mihai. Dacă e câine, sigur vine cineva prin apropiere.
Cu greu a deschis ochii și a văzut lângă el un câine, nu tânăr. Parcă-l știa de undeva. Dar de unde?
Amintiri fugare au început să-i revină: o casă mistuită de flăcări, colegii lui scoțând oameni din foc, lătrat puternic dintr-o fereastră spartă…
E înăuntru un câine? a întrebat Mihai pe bărbatul scos din foc.
E, au uitat să-l ia! Nu ne-am mai gândit la el…
De ce n-ați spus?! a țipat Mihai și, fără să mai stea pe gânduri, a intrat în casă.
L-au oprit, era periculos, dar el nu s-a lăsat. Nici pe șef nu l-a ascultat.
După zece minute, târându-se, tușind, Mihai a ieșit ținând câinele în brațe, și l-a dat proprietarului.
Câinele i-a mulțumit atunci din priviri o recunoștință cât zece vieți.
Amintirile s-au stins. Întuneric și frig.
Câinele acum lătra și-l lingea pe Mihai.
Îl recunoscuse. Acum… voia să-l ajute.
Dacă poți… a șoptit Mihai, abia de i s-a auzit glasul. Adu oameni. Pe oricine.
Apoi n-a mai știut de el.
Câinele… a înțeles tot. Și-a luat-o la goană spre ieșirea parcului, căutând oameni care să-l ajute pe Mihai.
A alergat la un student la ghereta cu shaorma, la o femeie cu copil, apoi la un bărbat ce cumpăra ziar. Dar nimeni, nimeni nu l-a priceput. Dimpotrivă, l-au gonit cu teamă, crezând că-i periculos.
El cerea doar ajutor.
*****
La stația de troleu, Ilinca și Vlad n-au aflat nimic nou: nimeni nu recunoștea chipul bărbatului din fotografie. Ilinca luase din album o poză cu tatăl ei, să grăbească lucrurile.
Dar nu le-a ieșit.
Știa că timpul se scurge repede, nu are rost să mai piardă vremea aici.
Au trecut din magazin în magazin, au întrebat prin scările de bloc. Nimic. Mihai parcă se evaporase. Nici telefonul nu-i răspundea.
Unde ești, tăticule?
Trecând pe lângă scuar, Ilinca a auzit un lătrat ascuțit. S-a întors și a zărit un câine vârstnic, lătrând la trecători și sărind înapoi speriat când cineva ridica amenințător mâna.
Ieși de aici! a zbierat un pensionar cu bastonul, nici nu mai poți trece de javrele astea!
Ilinca, ce faci? a întrebat mirat Vlad, când soția sa s-a oprit pe loc. Se grăbeau spre taxiuri, poate acolo l-a văzut cineva pe Mihai.
Nu știu… Uite la câine. Nu latră fără rost. Parcă vrea să ne zică ceva… Simt asta…
Câinele i-a prins privirea și-au rămas câteva clipe unul în ochii celuilalt. Ilinca a citit în ochii lui o rugă, nu o simplă cerere.
Ilinca, unde te duci? se miră Vlad.
Dar Ilinca nici nu-l auzea.
A mers spre câine, câinele s-a apropiat de ea, lătrând și dând din coadă, a pornit-o înapoi spre scuar, acolo unde pe bancă zăcea Mihai. Ilinca, ghidată de instinct, a alergat după el, cu Vlad în urma sa.
La câteva minute au ajuns la tatăl Ilincăi. Încă respira.
Era în viață!
Tată! a strigat disperată Ilinca, sprijinindu-l și încercând să-l readucă în simțiri. Vlad, sună la Salvare, repede!
*****
Ambulanța a venit rapid și Mihai a fost dus la cel mai apropiat spital, direct la Cardiologie.
Ilinca, cu câinele după ea și Vlad, au alergat acasă să ia mașina și s-au dus direct la spital. Pe drum Ilinca i-a povestit mamei, promițând că va suna de îndată ce află ceva.
Să știți, tatăl dumneavoastră a avut noroc că l-ați găsit la timp, a spus medicul. Dacă trecea încă jumătate de oră
O să trăiască, domn doctor?! întreabă Ilinca, lăcrimând.
Da, o să trăiască.
Ilinca a ieșit și, aproape prăbușindu-se în genunchi, a cuprins câinele cu ambele brațe.
Îți mulțumesc… Mulțumesc pentru tată.
Tatăl? a întrebat Vlad.
E bine, va trăi, a oftat Ilinca. Datorită lui, arată spre câine.
Are zgardă. E al cuiva.
Da, dar până îi găsim stăpânii, îl ținem la noi. N-am cum să-l las pe stradă, a salvat viața tatălui meu.
Ai dreptate, dragă.
*****
Elena Stănescu, Vlad și Barbu (așa scria pe medalionul câinelui) așteptau pe holul spitalului.
Când, într-un final, Ilinca a ieșit cu Mihai, Barbu a sărit bucuros în întâmpinarea salvatorului său, lătrând cu ochii plini de fericire.
Tata, el te-a scos din necaz. Ți-a făcut cel mai mare cadou de ziua ta.
Îți mulțumesc, prietene, zâmbi Mihai, mângâindu-l cu grijă pe creștet. Dar stăpânii lui?
Am postat anunțuri peste tot. Nimeni n-a răspuns.
Elena a venit la Mihai, cu lacrimi și zâmbet pe buze:
Mulțumesc că ești viu, Mihai.
Iartă-mă, Tinca, că n-am zis nimic, nu voiam să te necăjesc. Am crezut că-mi trece…
Te iert. Hai acasă? Să sărbătorim a doua ta zi de naștere?
Hai.
*****
Cât despre Barbu, Mihai a încercat să-i găsească stăpânii, inclusiv la casa din cartier ce arsese cu un an în urmă.
Dar casa stătea pustie vecinii au zis că foștii locatari s-au mutat, fără să ia câinele cu ei.
Așa că Barbu a rămas cu Mihai. Și a fost tare fericit așa.
Mihai la fel.
Cu Barbu a mers la serviciu să-și ia cartea de muncă și să-și salute colegii, împreună au petrecut duminici la țară, și tot cu el și cu Vlad și-au întâmpinat fiica acasă după naștere.
Felicitări, tată! a zâmbit Ilinca. Ești bunic cu două nepoțele!
Doamne, ce fericit sunt!
Ham-ham! a lătrat și Barbu, bucuros că toți ai lui erau sănătoși.
Viața lui Mihai s-a liniștit, a căpătat mai mult sens și culoare ca niciodată. Și cât va trăi, Mihai îi va mulțumi lui Barbu pentru viață… pentru tot.
