Mulţumesc pentru tată
– Ce au spus la poliție? a întrebat Irina șoptit, în timp ce mama ei lăsase telefonul pe masă.
– Nimic îmbucurător, a oftat Maria Stoica și și-a luat un pahar cu apă, sorbind de câteva ori. Au spus că e prea devreme să ne facem griji. Cică să treacă măcar 24 de ore. Dar eu simt… Simt că s-a întâmplat ceva!
*****
– Mamă, bună! Tata a plecat deja? a întrebat Irina când a intrat val-vârtej în apartament, cu un tort în mână.
– Bună, draga mea. Da, a plecat. Ți-am zis că azi e ultima lui zi de serviciu: și aniversare, și pensionarea, cu tot colectivul. Așa că, te rog să mă crezi, nu putea să nu se ducă azi.
“Of, păcat” s-a întristat Irina.
– Dar mi-a promis că la prânz e acasă.
– E bine atunci. Pe la prânz vine și Victor, al meu. Toată familia o să fie împreună. Până atunci, dăm o mână de ajutor la pregătit masa, da?
– Sigur, mamă. Mă ajuți să gătesc? Singură mi-e greu să mă adun. Dar hai întâi la un ceai. Tocmai a fiert apa și am și eclerele tale preferate. Vrei?
– Cu cea mai mare plăcere.
Mama și fiica s-au așezat la masa din bucătărie, au băut ceai, au gustat din eclere și au vorbit despre vreme, despre natură și despre tatăl Irinei, care astăzi împlinea 50 de ani.
Totul părea liniștit, doar că
Maria a observat că pe fiica ei ceva o măcina. Parcă voia să-i spună ceva, dar nu avea curaj.
Imediat a simțit un neliniște adâncă.
– Irinuca, totul e bine la tine?
– Se vede atât de clar? Irina a încercat să zâmbească.
– Da… N-ai vrea să-mi povestești ceva?
– Ba da. Să nu te îngrijorezi, mama. Am vești bune.
– Atunci spune, că m-ai făcut curioasă.
– Uite, eu și Victor am hotărât să vă facem cadou vouă grădina de la periferie, pe care am cumpărat-o anul trecut.
– Cum adică să ne-o dați vouă?
– Din tot sufletul. Tocmai ce Victor a renovat casa de acolo și acum puteți locui liniștiți toată vara.
– Dar voi?
– Noi? O să venim la voi la relaxare. Oricum nu avem timp să ne ocupăm cum am plănuit inițial Irina s-a oprit zâmbind misterios.
– De ce?
– Pentru că voi doi veți fi în curând bunici. În opt luni.
– Serios?
– Serios!
– Doamne, cât de bucuroasă sunt, Irina! O să vadă și Ion ce bucuros va fi când o să-i spui.
Maria s-a ridicat dintr-o săritură și a strâns-o pe fiica sa în brațe, sărutând-o de mai multe ori pe obraji.
– Era să vă spun amândurora odată, dar nu mă gândeam că tata pleacă așa devreme.
– Nu-i nimic, vine el acasă curând și ai când să-i zici. Până atunci, hai, Irinuță, să gătim, ne prinde prânzul.
– Hai!
A început să răsune bucătăria de dangăt de oale și cuțite lovind tocătoarele de lemn.
De altfel, de multe ori se spune că nu e loc de două gospodine în aceeași bucătărie, însă Maria și Irina se completau perfect. Au pregătit tot ce și-au dorit și au aranjat o masă de sărbătoare ca-n povești.
Friptură de pui, chiftele de pește, piure de cartofi și trei feluri de salate.
Maria s-a așezat și s-a uitat la ceas:
– Uite, ne-am încadrat mai repede decât credeam.
– Păi, cu patru mâini merge repede, a râs Irina. Nu vrei să-l suni pe tata, să vezi cât mai are până ajunge?
– Da, bine a dat din cap mama.
– Eu îl sun pe Victor, să văd și când vine el.
Irina a ieșit în hol să-și ia geanta.
Maria a luat telefonul și a sunat la soțul ei.
A ascultat lung tonuri, a închis și a mai sunat o dată. Tot fără răspuns. Ținând telefonul în mână, Maria s-a uitat la ceas, neliniștită:
De ce nu răspunde Ion? Parcă mi-a zis că dă mesaj când ajunge la serviciu și n-a dat nimic. Un fior rece pe șira spinării.
– Mamă, Victor zice că sosește în juma de oră! a anunțat Irina bucuroasă, intrând iar în bucătărie. Ce face tata?
– Nu răspunde…
– Da? Ciudat
– Ciudat, Irina Am sunat de mai multe ori, se aude doar tonul, dar nimic. Plus că trebuia să fie deja înapoi. Tata e om de cuvânt. Și nici nu mi-a scris că a ajuns la serviciu. Nu-i tipic pentru el. De ce nu răspunde?
– Poate să-l suni pe șeful lui? Poate-l convinge să-l lase să plece mai devreme. Toți îl așteptăm acasă.
– Acum încerc.
Maria de fel n-a fost panicardă, dar acum avea o presimțire rea. Ion mereu răspundea la telefon. Mereu.
Chiar și când era aglomerat. Mereu spunea că pentru el soția e pe primul loc și nu vrea să o îngrijoreze.
Mai ales azi, când știa că Maria are emoții. Și, totuși, Ion nu răspunde.
Poate îi e greu, și-a zis Maria azi pleacă la pensie după 25 de ani de muncă la același loc. Poate i-e greu să se desprindă…
– Alo! a întrerupt-o o voce de bărbat.
– Bună ziua, domnule Pavel! Sunt Maria, soția lui Ion. Sun ca să vă întreb când îl liberați acasă pe soțul meu, că îl așteptăm la masă cu toții.
– Bună ziua, doamnă Maria! Sincer, nici nu știu ce să vă spun…
– Nu înțeleg…
– Uitați, și noi îl așteptăm. I-am tot dat telefon, dar nu ne-a răspuns. Nu a ajuns nici la serviciu.
– Cum adică nu a venit la lucru? Maria era și mai speriată.
– Nu, nu a sosit. Dar îl mai așteptăm, pentru că azi e zi specială. Dacă apare, îi spunem să vină direct acasă. Dar trebuie și noi să ținem tradiția asta de rămas bun!
– Desigur… Dar dacă intervine ceva, vă rog să mă anunțați.
Cu mâinile tremurânde, Maria a lăsat telefonul jos și s-a uitat la fiica ei:
– Irina, nu a ajuns nici la serviciu Și nu răspunde la telefon de atâta timp Unde poate fi?
– Mama, hai să nu ne panicăm. Mai încercăm să-l sunăm și noi.
*****
Ion a ieșit din scară, inspirând aerul curat al dimineții de toamnă. Le-a salutat pe bătrânele de pe bancă, apoi a pornit spre stația de troleibuz.
Mergea de un sfert de viață pe aceeași rută, iar azi… Azi e altfel: merge la serviciu doar ca să-și ridice carnetul de muncă și să-și salute colegii pentru ultima oară.
De atâtea ori îi condusese el personal pe alții la pensie, acum îi venise rândul.
Deși nu părea ceva ieșit din comun, Ion era fărâme de emoție. N-a prea dormit toată noaptea, a băut Corvalol, dar tot nu s-a liniștit.
Doar dimineață, când Maria l-a felicitat, s-a forțat să zâmbească larg.
De starea lui nu i-a spus nimic soției, să nu o sperie. Nu-i prima dată, știa că dacă nu forțează, o să-și revină.
A plecat mai devreme, ca să nu-l simtă suferind. Nu vrea să strice sărbătoarea…
“Lasă, o trece și asta,” își repeta Ion, tot ducând mâna la piept.
În stație, și-a dat seama că troleibuzul era prea aglomerat, nu putea suporta atmosfera închisă. Mai bine s-o ia pe jos, mai ales că era soare și avea timp berechet.
Nu a sunat-o pe Maria. Își spusese că o sună când ajunge la serviciu.
N-a mai ajuns N-a reușit să termine drumul.
Prin parcul mic pe care îl traversa mereu, i s-a făcut rău.
S-a așezat pe o bancă, și-a descheiat cămașa la gât, și-a slăbit cravata, încercând să tragă aer adânc de toamnă. Nu știa cât a stat așa. Respira greu, și nu i se făcea deloc mai bine.
Nu voia să o sune pe Maria, dar când durerea a devenit insuportabilă, s-a obligat să caute telefonul.
Îi dau un telefon Mariei, apoi la Urgență, a gândit Ion, dar mâinile îi tremurau de nu reușea nici măcar să apese butonul. Telefonul i-a căzut jos, sub bancă.
A încercat să se ridice, dar durerea de la piept îl făcea să respire cu greu. I s-a întunecat vederea.
Să vezi și minune, aniversare și pensie, a oftat el cu tristețe.
Dar cel mai rău îl durea gândul că nu-și mai vede nici soția, nici fata
Nici măcar la revedere nu poate spune.
*****
Maria și-a turnat niște picături de inimă, apoi iar a încercat la telefonul lui Ion. Doar ton și nimic altceva… Irina îl sunase și ea de zece ori, tot fără rezultat.
Curând a sosit și Victor. Toți trei, împreună, la masa frumos aranjată, priveau tăcuți unul la altul, așteptând.
– Ce tot așteptăm? s-a trezit Maria. Hai să sunăm la Poliție. Poate ne ajută să-l găsim mai repede.
Irina și Victor au fost de acord. Și-au dat seama că Ion nu putea dispărea fără motiv.
Mai ales că lucrase la Pompieri și era obișnuit cu situații grele. Dacă nu răspundea, clar era ceva grav.
– Ce au zis la Poliție? Irina a întrebat cu glas stins, când mama a așezat telefonul pe masă.
– Nimic bun, Maria și-a luat gura de apă. Au zis că nu pot lua măsuri încă. Să treacă măcar o zi fără veste. Dar eu simt… simt că s-a întâmplat ceva rău!
– Atunci trebuie să îl căutăm noi! a hotărât Irina.
– Așa e, mama. Trebuie să vedem pe unde ar putea fi. A zis că ia troleibuzul de la stația de lângă bloc. Mergem imediat, întrebăm și șoferii, și oamenii de acolo.
– Mamă, noi cu Victor mergem, să vezi tu cine știe, poate vine el acasă între timp. Tu sună la spitale, să nu ne scape ceva.
– Bine…
Irina și Victor s-au încălțat și ieșit, grăbiți, la căutare.
Maria, rămasă singură, a luat telefonul să sune la toate spitalele din Chișinău, rugându-se: Doamne, fă să nu fie ceva grav
*****
Ion era încă conștient, dar simțea cum puterile îl părăsesc. Mâna îi era moale, nu mai reușea să vorbească: limba îi era grea și cuvintele nu se legau.
– Aj-j-j a îngăimat, întinzând mâna spre două femei care treceau.
Dar ele au privit spre Ion cu dezgust și s-au întors rapid:
– E vreun bețiv, las să zacă acolo! a mormăit una.
– De când dimineață, bea la greu, nici nu poate să ajungă acasă. Rușine!
Ion i-a auzit și i-au dat lacrimile. Era neputincios. A salvat atâtea vieți la serviciu, inclusiv animale, dar acum nu mai poate face nimic.
De ce tocmai azi?
Când pașii lor s-au pierdut, Ion a închis ochii, hotărât să accepte soarta, când…
…a auzit lătratul unui câine, foarte aproape.
Apoi a simțit cum cineva i-a pus labele pe piept și i-a lins bărbia.
E un câine! Atunci sigur e cineva aproape! s-a bucurat Ion în sinea lui.
A deschis cu greu ochii și a văzut un cățel mai în vârstă lângă el i se părea chiar cunoscut…
Deodată imaginea i s-a trezit în minte ca un fulger: casa în flăcări, oamenii salvați de el și colegi, și latratul disperat al unui câine din interior.
– A mai rămas cineva în casă?! îi striga Ion bărbatului scos de Pompieri.
– Da, câinele! Nu am reușit să-l scoatem…
– De ce nu ați zis?! și, fără să mai stea pe gânduri, Ion a intrat în flăcări după câine.
Au încercat să-l oprească, dar nu a ascultat pe nimeni.
După zece minute, cu greu, Ion a ieșit afară, cu câinele în brațe, tot plin de fum.
L-a dat înapoi stăpânilor, dar a rămas acolo, privindu-l în ochi, citind mulțumirea adâncă a animalului.
Imaginile s-au estompat, și din nou s-a făcut întuneric și frig.
– Ham-ham! lătra câinele, încercând să-l aducă pe Ion în simțiri.
L-a recunoscut pe salvatorul său. Și acum…
…Acum voia să îl ajute.
– Dacă poți… a șoptit Ion. Adu pe cineva…
Apoi a leșinat.
Dar câinele… Câinele l-a auzit, i-a înțeles rugămintea, și a pornit să găsească pe cineva.
A alergat mai întâi la un student de la chioșcul de plăcinte, apoi la o femeie cu copil la trecere, la un bărbat la ziar.
Dar nimeni nimeni nu a înțeles ce voia câinele. Toți l-au îndepărtat, crezând că e periculos. Dar el vroia să ceară ajutor.
*****
La stația de troleibuz, Irina și Victor nu au aflat nimic. Degeaba arătau poza lui Ion de pe telefon.
S-au gândit că nu pot pierde timpul și au început să întrebe prin magazine, pe la scările blocurilor, pe unde s-ar fi putut afla.
Dar Ion parcă dispăruse. Nici la telefon nu răspundea. Unde ești, tăticule? Unde?
Trecând aproape de parc, Irina a auzit un lătrat ascuțit. S-a uitat, văzând câinele acela bătrân ce lătra la oameni și sărea înapoi când aceștia încercau să-l alunge.
– Pleacă, haimană! a strigat un bătrân, amenințând cu bastonul.
– Irina, ce faci? întreabă Victor, văzând că aceasta s-a oprit.
– Nu știu, Victor… Parcă nu-i un lătrat obișnuit. E ceva în privirea lui. Parcă ne cheamă…
Câinele a privit-o direct, ochii lui implorând ajutor.
– Irina, unde te duci? dar ea deja gonea după câine, Victor după ea.
Câinele, vesel că e ascultat, a condus-o spre bancă. Acolo, Ion zăcea inconștient dar încă trăia!
– Tata! a zbierat Irina, ridicându-i capul și încercând să-l aducă în simțiri. Victor, sună la Urgență!
*****
Ambulanța a sosit rapid, și Ion a ajuns la cel mai apropiat spital, la secția cardiologie.
Irina, cu câinele în brațe și Victor lângă ea, s-au grăbit spre spital.
Pe drum, Irina a sunat-o pe Maria, i-a spus în câteva cuvinte totul, promițând că revine cu vești.
– Să știți, tatăl dumneavoastră a avut noroc, a spus medicul după ce a ieșit din reanimare. L-ați găsit la timp. Încă vreo jumătate de oră și nu-l mai puteam salva.
– Va trăi? a întrebat Irina, ștergându-și lacrimile.
– Va trăi.
Irina a ieșit din spital, l-a cuprins pe câine cu dragoste:
– Mulțumesc Mulțumesc pentru tata
– Ce zice medicul? întreabă Victor.
– E bine, va trăi, a oftat Irina, arătând spre câine. Totul datorită lui.
– Are zgardă. E de casă.
– Da Dar știi, cred că trebuie să-l luăm la noi până-i găsim stăpânul. A salvat viața tatei. Nu-l las pe stradă.
– Bineînțeles, draga mea.
*****
Maria, Victor și Bălan (numele stătea gravat pe medalionul de la zgardă) stăteau în curtea spitalului, privind cu emoție spre ușă.
După zece minute, ușa s-a deschis. Irina a apărut, alături de tata.
Bălan a dat din coadă fericit, lătrând și sărind în jurul lui Ion cu bucurie pură.
– Uite, tata, el te-a salvat. Ți-a făcut cel mai valoros cadou de ziua ta: ți-a dăruit viața.
– Mulțumesc, prietene, a zâmbit Ion, mângâindu-l pe cap cu grijă. Dar stăpânii lui unde sunt? Știu sigur că are.
– Am încercat să-i căutăm, am dat anunțuri, dar nimeni nu a răspuns.
Maria a venit lângă Ion, cu lacrimi în ochi și mâinile tremurând, dar cu zâmbet pe buze:
– Mulțumesc că ești viu, Ionele.
– Iartă-mă, Marioara, că nu ți-am spus cât de rău mă simțeam. Am sperat că trece…
– Ești iertat. Hai acasă. Să sărbătorim cea de-a doua zi de naștere a ta! a spus Maria, ștergându-și lacrimile.
– Hai.
*****
Ion a încercat să-l găsească personal pe stăpânul lui Bălan, ba chiar a mers la casa care arsese anul trecut.
Dar nu mai locuia nimeni acolo. Vecinii au spus că familia a plecat definitiv în alt oraș și au lăsat câinele. Poate nu au mai avut timp, sau chef, să se ocupe de el…
Așa că Bălan a rămas cu Ion și familia lui. Și s-a dovedit a fi foarte fericit.
La rândul său, și Ion era fericit.
Cu Bălan alături, Ion a mers, până la urmă, la serviciu să-și ia carnetul de muncă și să-și salute colegii. Tot cu Bălan petrecea timpul liber la grădină. Tot cu Bălan și cu Victor, l-a adus acasă pe Irina de la maternitate.
– Felicitări, tata! i-a zâmbit Irina. Ești bunic și ai două nepoțele!
– Ce fericit sunt, fata mea!
– Ham-ham! a lătrat Bălan, bucuros că familia lui era toată sănătoasă și împreună.
Așa că, încet-încet, viața lui Ion a intrat pe un făgaș luminos. A devenit mai frumoasă, mai bogată. Și până la final, Ion va mulțumi mereu, în fiecare zi, lui Bălan cel care i-a salvat viața.
