Mulțumesc pentru tată
Ce au spus la poliție? a șoptit Ileana, în timp ce mama ei punea telefonul pe masă.
Nimic bun oftă Elena Petrescu, luând un pahar cu apă și bând câteva înghițituri. Au zis că e prea devreme să ne alarmăm. Trebuie să treacă măcar o zi. Dar eu simt… simt că ceva s-a întâmplat!
*****
Mamă, bună! Tata n-a plecat încă? întrebai eu, intrând val-vârtej în apartament, cu un tort de la cofetăria din centru.
Bună, draga mea. A plecat deja. Ți-am zis de aseară că azi e ultima lui zi de lucru: împlinește 50 de ani, are și pensionarea, tot colectivul îi face petrecere mare. N-avea cum să nu se ducă.
Ah, ce păcat… m-am supărat în sinea mea.
Dar la prânz a promis că revine acasă.
Atunci e bine. Pe la prânz ajunge și Radu al meu. O să fim toți. Hai să pregătim masa, da?
Desigur. Ajută-mă și tu, că sigur nu mă descurc singură. Dar hai întâi să savurăm un ceai. Am și eclerele tale preferate de la cofetărie. Vrei?
Cu mare drag.
Ne-am așezat amândouă la masa din bucătărie, bem ceai, mâncăm eclere și vorbim despre vreme, natură, despre tata care azi face 50 de ani. Parcă totul era bine, numai că…
…Elena observa că fata ei nu-și găsește locul. Parcă ar vrea să-i spună ceva, dar nu îndrăznește.
S-a făcut neliniște-n sufletul meu de bărbat și tată.
Ilenuța, ești bine?
Așa de evident se vede? zâmbi ea.
Se vede… Nu ai ceva să-mi povestești?
Am. Să nu te sperii, mama! Sunt vești bune.
Atunci zi!
Uite, ne-am gândit cu Radu să vă facem cadou vouă terenul de la țară, pe care l-am cumpărat anul trecut.
Cum adică să-l faceți cadou?
Din suflet! Radu tocmai l-a renovat, a pus acoperiș nou la casă veche, acum puteți să stați acolo cât ține sezonul. Noi nu avem timp să ne ocupăm…
Ileana se opri și zâmbi misterios.
De ce?
Pentru că voi, părinții mei dragi, în curând o să deveniți bunici! Peste opt luni.
Pe bune?
Pe bune!
Doamne, ce fericire! Ilenuța mea! Și cât o să se bucure Sandu când îi spui.
Mama sări, mă strânse tare în brațe și mă ținu așa minute bune. Mă pupă apoi pe ambele obraje.
Voiam să vă spun la amândoi vestea, nu știam că pleacă așa devreme.
Nu-i nimic, o să-i povestești tu. Hai să pornim la gătit, uite cât mai e până vine acasă.
Hai, mamă, să terminăm totul până vine lumea.
Și am trecut la treabă, clopoțind prin bucătărie cu farfurii, tăind salate, prăjind pui, făcând chiftele din pește și terci de cartofi. În ciuda zicalei că două gospodine nu-ncap în aceeași bucătărie, pe noi două ne completa în toate și pe neașteptate masa era împărătească.
Elena se așeză, uitându-se la ceas:
Gata, am terminat mai repede decât credeam.
Uite, două perechi de mâini merg repede râse Ileana. Nu suni la tata să vezi cât mai are?
Da, bine… răspunse mama.
Iar eu îl sun pe Radu, să văd cât întârzie.
Ileana ieși, iar Elena luă telefonul și îi formă numărul soțului.
Ascultă prelung tonurile. Nimic. Încercă din nou. Niciun răspuns. Cu telefonul în mână, se uită din nou la ceas. În minte era o singură întrebare: De ce nu răspunde?
Abia atunci își aminti că Sandu promisese că o sună când ajunge la lucru, dar nu a dat niciun semn. Un fior rece îi trecu pe șira spinării.
Mamă, Radu zice că ajunge într-o oră! anunță Ileana, veselă. Tata ce face?
Nu răspunde…
Serios? Ciudat.
Da, foarte ciudat… L-am tot sunat. Merge, dar n-are cine răspunde.
Hai, mama, azi e zi specială! Probabil îi sărbătoresc și n-are vreme.
Nu, Ileana. Trebuia să sosească acasă până acum. Asta a promis, și tata nu minte niciodată. Iar azi nu m-a sunat când a ajuns la serviciu, nu e deloc ca el. De ce nu ridică?
Vrei să-l suni pe șeful lui? Să-l lase acasă mai repede, să nu îl țină la petrecere.
Da, încerc acum…
Elena nu s-a panicat niciodată, dar acum presimțea ceva rău. Sandu răspundea de fiecare dată la telefon, oricât era de ocupat. Zicea mereu că nimic nu-i mai important decât soția și că nu vrea să-i dea motive de griji. În plus, azi era zi cu totul specială.
Pe de altă parte, poate e greu să spună adio la serviciu după un sfert de viață petrecut acolo, se gândi ea.
Bună ziua, domnule Dragomir! Sunt Elena, soția lui Sandu. Voiam doar să vă întreb când îi dați drumul acasă? Ne-am adunat toți…
Bună ziua, doamnă Elena! Sincer, nu știu ce să vă spun…
Nu înțeleg
Îl așteptăm și noi de dimineață. I-am tot dat telefoane, dar nu răspunde.
Cum adică? Deci nici la serviciu nu a ajuns?
Nu, doamnă, nu a apărut. Cum aflăm ceva, vă sunăm și noi. E tradiție, nu putem să nu-l sărbătorim!
Atunci vă rog, mă anunțați dacă vine la lucru.
Cu ochii plini de teamă, Elena puse telefonul pe masă și își privi fiica:
Ileana, n-a apărut la lucru și nu răspunde. Au trecut atâtea ore… Unde să fie?
Bun, mama, stai calmă. Hai să mai încercăm amândouă să-l sunăm.
*****
Sandu ieși din bloc, zâmbi către soarele dimineții și dădu binețe bătrânelor de la bancă. Se îndreptă spre stația de troleibuz, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci și cinci de ani. Astăzi însă, era altă poveste: nu mergea să muncească, ci să-și ia dosarul cu acte de la resurse umane și să-și ia rămas-bun de la colegi.
Și-a petrecut o bună bucată din viață salvând oameni la ISU, înțelegând ce înseamnă să îi fii alături cuiva la nevoie.
Cu toate acestea, inima îi bătea ciudat, iar în timpul nopții abia a dormit. Se tot gândea că nu trebuie să-și necăjească familia, de aceea nu spusese nimic de ce simte.
A ieșit din casă mai devreme, să nu observe Elena. N-ar fi vrut să-i strice petrecerea, deși știa că ea ar renunța la tot dacă i-ar fi spus cum se simte. O să-mi treacă… și-și apăsa pieptul cu palma, sperând că nu va fi nimic grav.
Ajuns în stația de troleibuz, văzu că era o aglomerație de nedescris. S-a temut că-i va fi rău în autobuzul plin, așa că a decis să meargă pe jos, era soare, aveai ceasul plin de timp…
Trase aer adânc în piept. Drumul îl ducea printr-un mic parc, pe care îl travesa zilnic ca scurtătură. Nu era lume, liniște. Acolo, deodată, simți că se sufocă. S-a așezat pe o bancă, și-a slăbit cravata, a descheiat câteva nasturi. Trăgea aer din greu și nu se simțea deloc mai bine.
Când și-a dat seama cât de rău îi este, a oftat, a încercat să-și scoată telefonul din buzunar: Să o sun pe Elena, apoi chem Salvarea… Dar mâinile tremurau tare, telefonul a căzut și s-a rostogolit sub bancă.
A încercat să se ridice, dar durerile din piept l-au doborât. S-a lăsat pe spate. Ultimul gând: Ce aniversare, ce pensionare… L-a înghițit un val de tristețe. Doar că nu se va putea despărți de Elena, de Ilenuța lui…
*****
Elena, disperată, bău câteva picături de Corvalol, iar apoi încercă din nou să-l sune pe Sandu. Ton, nimic altceva… Și Ileana tot suna, degeaba.
Apoi sosise și Radu. Stăteau toți trei la masă, pe masă feluri de bucate neatinse, și se uitau unii la alții în tăcere.
Ce rost are să stăm? ridică vocea Elena. Trebuie să sunăm la poliție. Poate ei îl găsesc.
Ileana și Radu au aprobat. Știau că dispariția lui Sandu nu era întâmplătoare.
El lucrase la ISU, trecut prin atâta pericol. Dacă nu răspunde, ceva grav trebuie să fi fost.
Ce au zis? șopti Ileana, când mama lăsă telefonul.
Nimic bun. Au zis că nu-i motive suficiente încă. Trebuie să aștepți cel puțin 24 de ore… Dar eu simt, ceva s-a întâmplat!
Atunci mergem noi să-l căutăm! zise Ileana, cu hotărâre.
Da, fata mea. Avea traseul obișnuit, a luat troleul din colț. Hai să vedem pe la stație cine l-a zărit, poate vreun șofer își amintește de el.
Mamă, noi cu Radu ne ocupăm de asta, tu rămâi acasă, poate vine. Și încearcă și la spitale să vezi dacă au primit un bărbat cu infarct sau leșin. Nu vreau să te sperii, dar mai bine să fii precaut.
Așa fac…
Ileana și Radu ieșiră în grabă, iar Elena, rămânând singură, începu să sune pe la spitale, rugându-se în gând și făcându-și cruce.
*****
Sandu încă era conștient, dar starea lui se înrăutățea de la minut la minut. Nici măcar o mână nu mai putea ridica cum trebuie, iar limba i se împleticea, nu mai putea scoate un cuvânt clar.
A-juu-tați… murmură către două femei care treceau pe aleea parcului.
Dar ele s-au uitat la el cu dispreț.
Iar un bețiv, încă de dimineață! zise una, strâmbându-se.
Da, și-așa nu are cine să-l ia acasă, s-a prăbușit pe bancă adăugă alta.
Sandu le-a auzit și ochii i s-au umplut de lacrimi. Durerea cea mare era că nu putea face nimic. El, care salvase oameni și animale, era acum complet neputincios.
De ce tocmai azi?
Când sunetul pantofilor lor a dispărut, a închis ochii și s-a resemnat. Dar deodată…
…a auzit lătratul puternic al unui câine, chiar lângă ureche.
A simțit cum niște lăbuțe îi ating pieptul și botul câinelui îi linge bărbia.
Un câine… Dacă e câine, sigur e și stăpânul aproape! Sandu a reușit cu greu să deschidă ochii. A văzut un cățel mai în vârstă și… l-a recunoscut! De unde?
În minte i-a apărut viu focul de anul trecut de pe strada Mioriței, când salvase niște oameni, iar cineva striga că în casă a rămas și câinele.
A intrat atunci Sandu prin flăcări, deși șeful îl oprise: Nu merge, ai copii acasă! Dar n-a stat pe gânduri.
A ieșit afară cu câinele în brațe, abia respirând, și l-a înapoiat stăpânului. Câinele i-a mulțumit atunci doar din priviri, cu o recunoștință uriașă.
Totul dispăru acum și se făcu frig, și întuneric…
Ham-ham! lătra câinele lângă Sandu, lingându-l, recunoscându-și salvatorul.
Dacă poți, adu… pe cineva șopti Sandu, stingându-se.
Câinele a înțeles și a fugit spre marginea parcului după oameni.
A alergat ba la un student, ba la o femeie cu copil, la un domn în vârstă. Niciunul nu pricepea mesajul îi alungau, temându-se. Dar el doar voia să ceară ajutor!
*****
La stația de troleibuz, Ileana și Radu nu aflară nimic nimeni nu îl văzuse pe tatăl ei. Ileana avea chiar și poza lui, sperând să grăbească găsirea.
Fiecare minut conta. Au trecut pe la magazinele din zonă, blocuri, scări. Nimic. De disperare, Ileana striga în gând: Unde ești, tată? Unde?!
Trecând în goană pe lângă parc, a auzit lătratul câinelui. A privit și a văzut câinele bătrân lătrând la trecători, țopăind, speriat de câte un bătrân cu baston.
Ce ai, Ileana? întrebă Radu, văzând că se oprește.
Nu știu… Dar câinele parcă vrea să ne spună ceva. Parcă cere ajutor…
Câinele se uita direct la ea. Și-n ochii animalului a citit o rugă nu pentru sine, ci pentru cineva drag.
Unde fugi? mirat, întreabă Radu.
Dar Ileana alerga spre câine. Acesta a început să alerge spre parc.
Ea, urmată de Radu, aleargă după el. În două minute, ajung la bancă. Pe bancă, leșinat, tatăl ei. Dar încă respira.
Tata! strigă Ileana cu disperare, ridicându-i capul. Radu, sună la Ambulanță!
*****
Ambulanța sosește rapid. Îl duc pe Sandu la cel mai apropiat spital, la cardiologie.
Ileana, luând câinele cu ei, pornește împreună cu Radu spre spital. Din drum, îi spune mamei: L-am găsit! E la spital, sun după ce aflu ceva!
Domnule, soțul dumneavoastră a avut mare noroc ieși doctorul la poartă. Dacă mai întârziați, nici nu mai puteam face ceva.
Va trăi? izbucni Ileana în lacrimi.
Va trăi.
Ileana ieși în curtea spitalului, îl luă pe câine în brațe și îl strânse tare.
Mulțumesc! Mulțumesc pentru tata…
Ce are tata? întrebă Radu.
O să fie bine, va trăi… toate datorită lui! și-i făcu semn spre câine.
Are zgardă, deci e al cuiva.
Da, dar ar trebui să-l ținem la noi. A salvat viața tatălui meu și nu pot să-l las pe stradă.
Așa facem, draga mea.
*****
Elena, Radu și Barry (căci așa scria pe medalionul zgărzii) așteptau în curtea spitalului. Ușa se deschide și ies Ileana și tatăl ei, Sandu.
Barry începe să latre fericit și sare, încântat, în jurul lui Sandu.
Tată, el te-a salvat azi! Ți-a făcut cel mai de preț cadou de ziua ta: ți-a dat viață!
Mulțumesc, prietene! zâmbi Sandu și îi mângâie atent capul. Dar stăpânii lui unde sunt?
Am pus anunțuri peste tot, dar nimeni nu a venit. Când ai fost la spital, nu l-a căutat nimeni.
Elena se apropie încet, cu lacrimi pe obraji, dar pe buze zâmbet:
Mulțumesc, Sandule, că ești viu…
Iartă-mă, dragă Elena, n-am vrut să te sperii. Am crezut că-mi trece. Nu m-am gândit să vă las așa…
Te iert! Haideți acasă, să sărbătorim al doilea tău zi de naștere.
Hai!
*****
Cât despre Barry, Sandu a încercat să-i găsească stăpânii. A mers până la casa care a ars anul trecut. Dar acolo nu mai locuia nimeni. Vecinii au spus că foștii proprietari au plecat din oraș și au lăsat câinele pe drumuri…
Astfel, Barry a rămas cu Sandu. Și Barry părea cel mai fericit din lume.
Sandu a revenit la serviciu, și-a luat actele, și-a luat rămas-bun de la colegi, iar restul timpului îl petrecea cu Barry la casă, la țară; împreună cu Radu, a luat-o pe Ileana de la maternitate.
Felicitări, tată! zâmbea Ileana. Acum ești bunic, avem două nepoțele!
Ce bucurie, fata mea!
Ham-ham! lătra și Barry, fericit cu toți cei dragi.
Așa că viața lui Sandu s-a așezat, viața a prins culoare și sens. Iar până la adânci bătrâneți, Sandu va mulțumi lui Barry pentru că i-a dăruit viața a doua oară.
Astăzi, când scriu în jurnalul meu, gândesc mereu: nu lăsa niciodată orgoliul să fie mai tare decât grija față de ai tăi. Și dacă îți ascunzi suferințele, îi rănești pe cei dragi. Dar uneori, Dumnezeu trimite pe cineva chiar ca Barry, un suflet curat ca să ți se arate cât valorează viața ta pentru ceilalți.
