Pisica a dat întâmplător peste un telefon
Pisica, își făcea de drum pe stradă, când s-a ciocnit de un obiect necunoscut. Telefonul mirosea a om și era cald, de parcă îl ținuse cineva la piept. Pisica s-a ghemuit comod, l-a cuprins cu lăbuțele și s-a așezat deasupra lui iar telefonul s-a aprins brusc doar de la atingerea ei moale de catifea.
Sorina nici nu apucase bine să se bucure de noul ei smartphone. De la primele minute, a observat că are o problemă: se încălzea la orice atingere. Și, de parcă nu era destul, ea a reușit să-l și piardă prin oraș.
Ce păcat… Telefonul era minunat: ecran mare, baterie zdravănă exact ce-și dorea, dar tot bateria a fost cea care a trădat-o. Acum nu-l mai poate returna nici nu are ce, căci telefonul e dispărut.
Supărată pe ea însăși, Sorina și-a zis Ce prostuță sunt!, și-a scos telefonul vechi, model cu butoane, și a format propriul ei număr de mobil. Suna, dar nimeni nu răspundea.
A pus câteva picături de valeriană în pahar și s-a trântit în pat încercând să refacă traseul zilei. Poate, dacă retrăiește drumul pas cu pas, va găsi telefonul. Dintr-o dată ceva a vibrat puternic sub palmă primea un apel. Pe ecran au apărut cifrele atât de cunoscute numărul ei.
Alo! Spuneți!
De cealaltă parte doar șuierături, respirații scurte… și, din senin:
Miau
Sorina a închis apelul instantaneu. Cineva mă ia peste picior, a gândit ea. Regreta că nu pusese vreo parolă acum cineva se joacă cu telefonul ei. Nu apucă să termine gândul, că iar sună telefonul.
Aceleași respirații, aceleași foșnete… și iar mieunatul în loc de răspuns.
Nu mă mai sunați! izbucni ea nervoasă.
Dar apelurile nu se opreau. În cele din urmă, Sorina și-a zis că nu are nimic de pierdut, s-a îmbrăcat și a ieșit pe străzi. Sunetul chemărilor venea parcă de afară deci glumețul putea fi acolo unde pierduse telefonul. Trebuia doar să refacă drumul.
Mergând și sunându-și constant numărul, la un moment dat, când aproape că nu mai spera, a distins familiarul ton de apel. A pornit hotărâtă spre sursă, imaginându-și deja cum îl va înfrunta pe obraznicul ce-i făcuse festa.
Între timp, pisica, încotoșmănită pe obiectul cald, privea fascinată cum acesta prinde viață și vorbește singur. L-a adulmecat, iar telefonul tot vorbea. Atunci, pisica i-a răspuns politicos.
Telefonul s-a liniștit. Curioasă, pisica a atins iar cu lăbuța telefonul iar a început să bolborosească. Se făcea tot mai cald. Afară era frig, iar obiectul acela ciudat era un adevărat rai încălzit. L-a mai atins o dată.
Brusc, telefonul a pornit o melodie zgomotoasă. Pisica s-a speriat și l-a lovit mai tare, dar nu reușea să-l facă să tacă. În lupta cu obiectul cântător, nici nu a observat când, sub copac, a apărut cineva.
Toată furia Sorinei s-a risipit într-o clipă când a văzut adevăratul vinovat. Sub copac stătea un motan roșcat, năpăstuit de soartă, care izbea telefonul cu lăbuțele, încercând să-l facă să înceteze. Dar de cum a zărit-o pe Sorina
S-a repezit la ea ca și cum ar fi recunoscut un om drag. Cum torcea, cum se lipise de mâinile ei era imposibil să-i reziste. Sorina a rămas uluită de câtă tandrețe primea de la acest motan roșcat.
Pisica i se freca și de obraji, de parcă ar fi sărutat-o. Sorina i-a simțit blănița rece nu-i de mirare că se încălzise pe telefonul ei încins.
Cu telefonul în buzunar și motanul în brațe, Sorina se întoarce acasă, meditând la dragoste la prima vedere. Se pare că motanul ăsta roșcat s-a lipit de ea din prima clipă! După atâta tandrețe, nu putea să-l lase sub copac și să plece.
Motanul, fericit nevoie mare, se zvârcolea mulțumit în brațele ei, torcea și se freca de buze și bărbie, deși Sorina încerca să se ferească dar adevărul e că această afecțiune îi mergea la suflet. Cine ar fi zis că un motan de stradă poate fi atât de dulce?
În fapt, explicația era cât se poate de simplă
Motanul fusese amețit de mirosul de valeriană, pe care Sorina îl stropise mai devreme ca să se liniștească.
