Această poveste incredibilă din viața reală mi-a fost spusă de bunica mea, pe care o vizitez des în satul ei din Munții Apuseni. Odată, nu ne mai văzuserăm de mult timp — am lucrat doi ani în străinătate, iar când m-am întors acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bunica mea iubită. Eram deja de câteva zile în vizită la sat, când mi-am dat seama brusc că încă nu o văzusem pe doamna Maria, vecina bunicii din casa de peste drum. Întotdeauna mi-a plăcut această femeie în vârstă, de o bunătate rară și foarte harnică.
— Bunico! Dar unde este prietena ta, doamna Maria? De o săptămână n-a trecut deloc pe aici. Nu i s-a întâmplat nimic? — am întrebat îngrijorată.
Bunica m-a privit surprinsă:
— Păi, locuiește de mai bine de un an la un azil de bătrâni. — Și apoi și-a amintit. — Ah, dar tu nu știi nimic! Ascultă, îți povestesc acum.
Și bunica mi-a spus această poveste.
Așa cum am menționat, tanti Maria era mereu ocupată. Nimeni din sat nu o văzuse vreodată fără treabă — ba lucra în grădină, ba prin curte, ba aducea vaca de la pășune, ba cocea plăcinte, cu care răsfăța jumătate din sat. Sau, dimineața devreme, alerga la autobuz cu două găleți de cireșe. Legume proaspete, fructe, ouă, lapte, brânză de capră, țesături — toate acestea Maria le ducea la piața din oraș și le vindea, adunând cu grijă fiecare leu într-o cutie veche de metal. Dar nu aduna acești bani pentru ea — nu avea nevoie de prea multe. Totul era pentru singurul ei fiu, Valentin, pentru nora sa, Ioana, și pentru nepoata Alexandra. Fiul și nora locuiau la Cluj-Napoca, la trei ore de mers, și o vizitau regulat. Nu o ajutau cu grădina sau cu animalele, dar se întorceau mereu cu portbagajul plin de produse de la țară. De multe ori, portbagajul era atât de încărcat, încât roțile mașinii păreau că se afundă.
Anii au trecut, iar Maria a început să simtă povara bătrâneții și a problemelor de sănătate — ba o durea spatele, ba o necăjeau picioarele, ba i se înțepeneau mâinile de la muncă. Treptat, a vândut animalele, a păstrat doar câteva rânduri de grădină, iar restul terenului l-a dat vecinilor pentru a cultiva cartofi. Valentin venea tot mai rar în vizită, iar Ioana nu mai venea deloc — nu mai era nimic de luat de la mama de la țară.
Când Maria a început să-și piardă vederea, s-a speriat și l-a sunat pe fiul ei, rugându-l să o ducă la medic în oraș. Valentin a venit, a luat-o și a dus-o acasă la el. Ioana nu era încântată de prezența soacrei, dar nu a arătat acest lucru, a invitat-o să se odihnească și a servit-o cu mâncare. Valentin a propus să facă investigații medicale complete. Au petrecut toată ziua la policlinică, apoi au mers la farmacie să cumpere medicamente și, pentru că era deja târziu, au decis să rămână peste noapte. Când Ioana a aflat că Maria va rămâne, nu și-a mai ascuns nemulțumirea. A intrat în bucătărie să pregătească cina, trântind vasele de parcă ar fi vrut să le spargă pe toate.
În acel moment, vecina lor, tanti Ana, a trecut pe la ei pentru câteva minute. Când a văzut-o pe Maria, s-a bucurat:
— Doamna Maria! Nu v-am mai văzut de mult! Cât timp rămâneți? Plecați mâine? Haideți la mine, să bem un ceai și să povestim.
Valentin a dus-o pe mama sa la vecina Ana, apoi s-a întors în bucătărie.
— Ioana, vreau să vorbim ceva, acum că mama nu este aici.
Tonul său arăta că discuția nu avea să fie pe placul Ioanei.
— Mama a îmbătrânit mult, — a început el. — Medicii i-au găsit multe probleme. Spune că o dor picioarele și abia mai poate merge…
— Nu mai e tânără, — a răspuns Ioana. — Ce vrei, să alerge?
— Exact! — a spus Valentin bucuros. — Avem un apartament cu trei camere, iar Alexandra și soțul ei sunt în București și nu se mai întorc…
— Ce vrei să spui? — Ioana a încetat să mai taie morcovii. — Vrei să o luăm pe mama aici? Ești nebun?
— Dar nu o putem duce la azil, nu-i așa? — a spus Valentin nedumerit. — În fond, acest apartament a fost cumpărat cu banii din cireșele și legumele pe care mama le vindea vara!
— Și acum mă faci să mă simt vinovată? — s-a înfuriat Ioana. — Mama ta nu a ajutat străini, ci pe propriul ei fiu și pe nepoată!
— Ești o femeie crudă, Ioana, — a oftat Valentin. — Mă gândeam că o vom lua pe mama și vom trăi bine. Casa ei de la țară este solidă, o putem vinde bine, să schimbăm mașina sau să mergem în vacanță…
— Să-și păstreze casa! — a strigat Ioana. — O vacanță de o săptămână nu merită să-i car oale zece ani!
— Ce spui, femeie?! — a țipat Valentin, dar dintr-o dată a văzut-o pe Maria stând în ușă.
S-a lăsat o liniște deplină.
— Mamă, de când ești aici? — a șoptit el.
— Abia am intrat, — a zâmbit Maria. — Am venit să iau ochelarii, ne uităm la un album cu Ana. Apropo, aproape am uitat să vă spun. Luna viitoare mă mut la azil. Mă ajuți cu bagajele, nu-i așa?
Valentin nu a spus nimic, dar Ioana a intervenit repede:
— Desigur, te ajutăm! Și eu vin! Punem totul în mașină și le ducem. Ai luat o decizie bună — cu cei de vârsta ta vei fi mai veselă!
Când Valentin și Ioana au mers să o viziteze după șase luni, au descoperit că sala de relaxare a azilului fusese renovată. Mobila și televizoarele noi erau plătite din banii obținuți… din vânzarea casei.
