Of, Ilinca! Ai venit la timp, nici nu știi cât de tare aveam nevoie de tine!
Ilinca a pus greoi sacoșa cu alimente pe banca din fața scării și a oftat din adâncul inimii.
Ce s-a întâmplat, doamnă Viorica Dumitrescu?
Calm, Ilinca! Ține minte răbdare și bună-cuviință! Numai așa reziști cu cei în vârstă! Chiar și cu cei căpoși…
Iar despre capriciile doamnei Viorica Dumitrescu știa deja tot cartierul. Nu era femeie mai aprigă de găsit pe la noi.
Și totuși, femeie era puțin spus: Viorica era o adevărată doamnă ştia să certe cu atâta eleganţă şi ironie, că pe oricine putea urca pe pereţi.
Draga mea, nu aveţi dreptate.
Nu sunt draga dumneavoastră!
Vai! Ce tragedie! Pe vremea mea, era o virtute să fii drăguţă. Acum, s-au dus toate principiile. Ce să-i faci, generaţie pierdută! Dar tot trebuie să strângeţi după căţeluşul dumneavoastră!
Şi dacă nu, ce?
Dacă nu, o să ştie tot cartierul ce exemplu frumos sunteţi, scumpă doamnă!
Cei care tratau cu indiferență aceste amenințări o aflau repede pe pielea lor că nu era de glumit cu Viorica. Nu vorbea degeaba niciodată. Dacă îi greşeai cu ceva, a doua zi apărea fotografia ta pe panoul ruşinii. Aşa spunea ea oricărui copac, gard ori panou de anunţuri pe care lipea A4-uri cu poza vinovatului şi mesajul ei clasic: Cu asemenea vecini NU ne mândrim! Acompaniamentul: descrierea faptei ruşinoase.
Printre atâtea foi şi atâta hârtie Viorica investea cât o mică întreprindere în consumabile; se descurca, căci avea pensie bună și copiii îi trimiteau mereu bani. Spirit civic la superlativ. Iar amenzile simbolice pe care le mai lua în instanţă nu o deranjau deloc ba chiar îşi cerea scuze domnilor judecători că le răpeşte timpul.
Unii îi mulţumeau, chiar dacă nu recunoşteau. Mulţi ştiau că datorită încăpăţânării Vioricăi a fost reparată canalizarea din tot cartierul, lucru care i-a mâncat zece ani de viaţă, sănătate și nopți nedormite. A câştigat cu greu, dar după acea victorie epică mulţi au început să o privească cu alt respect. Mai ales posesorii de maşini care nu se mai scufundau la fiecare ploaie.
Nimeni nu scăpa: nici stăpânii de câini uituci, nici mamele care preferau berea pe bancă în locul copilului prin nisipar, nici cei care nu-și plăteau pensiile alimentare, nici băutorii gălăgioşi ori tăcuţi, nici cei care stricau vecinătatea.
Au fost și zile grele. Într-o seară, târziu, după ce venise de la sora bolnavă, cineva a așteptat-o în gang și a bătut-o. N-a durat mult, cineva a speriat vitejii și au fugit. Nici nu i-a trecut din râvnă, dimpotrivă. Dacă a supărat aşa tare pe cineva, înseamnă că ceva a făcut bine!
Vânătăile au trecut, dar piciorul i s-a sudat prost și de atunci o doare la fiecare schimbare de vreme.
Dar e şi un avantaj, glumea Viorica, știu mereu când să iau umbrela! Nu-i minunat?
Autorii incidentului au fost găsiţi rapid. Au fost pedepsiți, toţi poliţiştii şi procurorii din sector o ştiau foarte bine pe doamna Dumitrescu.
Ba mai mult, din acea zi avea la dispoziţie trei agenţi de sector şi un anchetator cărora le telefona ori de câte ori simţea nevoia şi nu se băgau, domnule!
Sandule dragă, am nevoie de ajutorul tău! suna la poliţie Viorica.
Iar Sandu, un polițist masiv cu mustață, care acum îi era și vecin, venea negreșit. De când Viorica îl ajutase să-și despartă mama posesivă de casa lui, soţia şi copiii îi erau recunoscători.
Dragă doamnă, ce-l tot vizitezi atât pe Sandu? Nu crezi că e vremea să-l lași să fie bărbat pe picioarele lui?
Eu? Eu-s mama lui!
Sigur că ești o mamă desăvârșită, nu zic nu! Dar de ce-i mai ștergi nasul la vârsta asta? Vai de lume, dacă copiii ajung adulți fără să poată să-și ștergă singuri mucii Îmi pare rău de dumneavoastră, să știți
După acea discuție, vizitele mamei lui Sandu au scăzut vizibil. Toată familia îi mulțumea Vioricăi.
Ilinca, asistentă socială cu vechime, ştia tot despre Viorica şi relaţiile ei. Dar nu se aşteptase niciodată să o vadă pe temuta doamnă plângând pe banca din faţa blocului.
De ce plângeţi?
Ilinca Bătrânica dumitale doamna Maria Sârbu
Ce-i cu dânsa?! Ilinca a privit spre fereastra familiară a Mariei.
E Sandu acolo… Maria nu mai este
Ilinca a simţit cum îi fuge banca de sub ea.
Ce zi blestemată!
Dimineaţa se sparsese o ţeavă pe strada lor şi copiii întârziaseră la şcoală. Apoi, o mare ceartă cu soţul. Îl iubea, nu zic nu nu bea, nu fuma, o adora pe ea şi copiii, muncea şi aducea acasă un salariu bunicel. O comoară, i-ar zice prietenele. Dar trăia cu el Ilinca şi ştia cât de greu e uneori. Se certaseră azi dintr-un nimic; un bec care putea să-l schimbe şi singură.
Oare n-o mai țin nervii? O fi vârsta? Poate e vreo prostie femeiască, își spunea…
Dar ce contează? Ce sens are să porți supărare pentru nimicuri, când ceva cu adevărat tragic se poate întâmpla cât ai clipi? Cu o zi înainte, Maria Sârbu îi cerea mâncare pentru pisici astăzi
Ilinca a izbucnit în lacrimi, fără să le poată opri.
Of, draga mea Uite-un șervețel!
Un batist alb ca zăpada a căzut în poala Ilincăi și ea s-a pornit și mai tare.
Aceeași batistă îi dăruise Maria de Crăciun:
Pentru tine, Ilinca! Un mic semn al recunoștinței!
Doamne, ce frumos e! E brodată?
Da. Inițialele tale.
Greață mi-e să o folosesc, așa-i de frumoasă! În loc s-o pun în ramă!
E doar o batistă, Ilinca. Eu, săraca, n-am ce cadou mai de seamă să-ți dau. Știi cum e cu pensiile astea
Bunica mea zicea că cel mai frumos cadou e amintirea cuiva drag.
Înțeleaptă femeie ai avut la casă! Mai trăieşte?
Nu Mi-s doar soţul şi copiii aproape.
Mare păcat Dar nu mă-nţelege greşit! Admir că ai cui fi mamă şi soţie. Eu am rămas doar cu rudele… Toţi știau mai bine ce trebuie să fac cu viața mea: surori, frate, verişori, părinţi Și așa s-a făcut că am rămas singură. Ba n-am luat decizia corectă, ba nu-s capabilă să judec singură… Așa de repede se înstrăinează omul de sângele lui. Singurătatea e grea, Ilinca! Noroc cu pisicile. Altfel, aş fi uitat de mine…
Vorbiți despre dumneavoastră?
Da, draga mea. N-am avut nici soţ, nici copii. Rude am destule, toți ştiu cum ar trebui să-mi trăiesc viaţa. Acum, aceleaşi rude ar vrea să mă mute definitiv din casa mea, să le dau apartamentul nepoatei ca să-şi facă un rost.
Şi dumneavoastră, unde aţi rămâne?
Pe la vreo soră, dar nu pentru mult. Mi-a găsit deja și azil, a și vorbit cu directoarea
Nu-mi vine a crede! Şi cine vă întreabă dacă vreți sau nu?
Moamă, pentru ei opţiunea mea nu contează. Eu am scris oricum testament: casa, părți egale la nepoţi măcar atât, altfel nu-mi găsesc liniştea. Dar mi-e şi groază la gândul ce-o să se aleagă de pisici. Le urăsc toți, ameninţă că le aruncă la gunoi.
Nu va fi aşa!
Of, Ilinca! Nu-i ştii tu cum sunt…
Poate nu, dar nici nu vreau să ştiu! Ştiţi ceva?
Ce?
Lăsaţi mie pisicile prin testament!
Cum aşa?
Aşa cum spun! Dacă tot sunt bun mobilier, le puteţi lăsa la mine, ca să fie în siguranţă. Va fi… bunătate pe testament. Nu merită să fie fugărite, dacă atât de mult le iubiţi!
Eşti un înger! Nici nu-mi trecea prin cap dar nu-i povară?
Care povară? Fără pisică, casa-i pustie! Fără pisică, viaţa-i seacă! Ilinca îl mângâia pe motanul Vasile, iar cealaltă mână îi era prădată de micul Fănică.
Vasile era de zece ani la Maria, iar Fănică, un biet pui găsit de Viorica la colţ la alimentară şi adus la Maria cu formula:
Draga mea, tu ştii sigur ce-i de făcut cu ghemotocul ăsta. Eu-s alergică, nu pot să-l ţin, dar îmi pare rău de el. Cum să arunci pe stradă o minune mică?
Viorico, ia-l, că încă unul nu pot. Abia mă descurc cu pensia pentru două guri, nu şi trei.
Auzi, dragă? Mulțumesc că-l ții…
Aşa a ajuns Fănică să locuiască la Maria. De fapt, peste vreme, s-a dovedit că nu era Fănică, ci Fana, după ce Maria s-a pomerit cu o serie de ghemotoace vii pe pilot.
Nemaipomenit! Fănică ne-a făcut o surpriză! Ori e de rău, ori de bine… Dar puii-s frumoși! Bravo, Fano!
Motanul Vasile, ce să vezi, s-a făcut tată de toată isprava.
Ilinca venea des la Maria și se minuna de întreaga familie de pisici.
Uite-așa-i! Noi, oameni mari, nu reușim să deosebim mâța de motan! Dar cu puii ce faci, Maria?
O să mă ajuţi tu, că ai curte mare. Şi dacă nu găsim stăpâni, cerem ajutorul Vioricăi Dumitrescu. Nimeni nu o refuză…
Şi azi, gândindu-se la pisoi, Ilinca a sărit ca arsă de pe bancă:
Cum stau aşa? Sunt flămânzi toți!
Şi-a luat moştenirea de suflet acasă în acea zi. Sandu nu a obiectat, ba chiar a ajutat la căratul coșului de pisici.
Să-mi laşi şi mie unul, Ilinca. Copiii mei au tot rugat, mama mereu contra animalelor. Acum… nu mai e cine să se opună. Maria a fost suflet mare. Şi pisicile la fel.
Fără grijă! Care să fie? Ilinca ridică puțin pătura coșului.
Pe cel roșcat!
Gata! Când creşte, e al vostru!
Mulţumesc!
N-ai pentru ce Dar cu celelalte treburi cine se ocupă? Au venit rudele?
Sigur! Au zis n-avem timp, te descurci!
Ilinca a rămas cu gura căscată: Cum așa?!
Nu-i nimic, mă ocup eu.
Era totuși o străină pentru tine
Aici greșiți! Cinci ani buni am fost aproape. Uneori ajunge o zi să-i fii om aproape, şi o viață nu-ți ajunge să-ți iubeşti rudele. Eu nu las să n-o conducă nimeni Maria. Nu merită! Am înţeles?
Sandu a zâmbit cald şi i-a bătut Ilincăi pe umăr:
Acum semeni cu cineva cunoscut. Să nu te necăjești, ajut și eu.
Mulţumesc Ilinca a dat din cap obosită.
A încuiat poarta şi s-a oprit o clipă în grădina casei moştenite de la părinți, în centrul oraşului. Casa aceea, construită de bunicul Ilincăi, păstra căldura iernii, răcoarea verii şi tihna unei familii. O casă nu-i doar nişte pereţi. E şi cine trăieşte în ea.
De-aia, Ilinca nu pricepea cum poţi să nu-ţi iubeşti aproapele, cum să nu-ţi pese de copii şi de cei bătrâni
Intrând în casă, a muşcat-o din nou plânsul. Miros de ciorbă, copii gălăgioşi în bucătărie. Soțul, Viorel, a venit grăbit în hol.
Ilinca, ai păţit ceva? Vezi că am schimbat becul ăla! Am venit mai devreme tocmai ca să fac şi treaba asta, şi am reparat şi robinetul de la grădină. O să-ți uzi lalelele. Apoi să nu te mai văicăreşti!
Nu plâng dar lacrimile îi curgeau fără să le mai şteargă.
Da coșul ăsta ce-i? Cât cântărește!
Pisicile s-a lăsat Ilinca pe umărul bărbatului.
Cum?!
Uite! a ridicat păturica, iar copiii, văzând ghemotoacele, au ţipat de bucurie până a trebuit să-i potolească Viorel.
Pisicile s-au integrat rapid. Vasile macar a făcut câteva ture de onoare, aducând șoareci la ușă în semn de respect. Nu uitase de Maria, se mai ducea la blocul ei, urca pe plopul din faţa ferestrei și mieuna încetișor. Vecinii nu se supărau, știau că suferă după stăpâna lui.
Uneori stătea numai zece minute, alteori rămânea ceasuri bune. În acele zile, Ilinca îl aștepta îngrijorată.
Polonicule! Nu mă lăsa de lucru singură! Am serviciu de dimineață!
El se scăpa pe la picioarele Ilincăi, făcea inspecția casei, iar după ce verifica toți copiii și pe Viorel, se cuibărea la Fana și pui.
Maria Sârbu a fost condusă pe ultimul drum cum se cuvine, cu lume multă. Ilinca se mira:
Cine-s toți acești oameni?
Foşti elevi, a râs Viorica. Maria a fost profesoară de fizică, apoi meditator. O vreme a câştigat bine, până a început să-şi piardă vederea. Au ţinut-o minte drept OMUL bun.
Ştiu…
Nouă zile… patruzeci…
Morocănoasă, Ilinca se trezea la miez de noapte să lase motanul înăuntru. Se gândea mult… La cât de scurtă e viaţa, la ce va veni… Îşi simţea viaţa diferit, de când observase că nu-i mai vine să mănânce nimic şi îi era greaţă. Păstra secretul, nici Viorel nu bănuia încă. Dar ştia că în curând, familia lor va mai primi un membru.
Se uita la Fana cu puii şi şoptea:
O să fiu iarăşi mamă Mi-e teamă, că alţii ai crescut şi mai uit multe… Oare mă descurc?
Fana torcea atât de zgomotos că venea şi Vasile îngrijorat, iar Ilinca zâmbea în sfârşit.
Adevărat! Avem casă plină, n-are ce să ne supere!
În ziua în care hotărâse să-i spună soţului că va fi din nou mamă, s-a întâmplat ceva ce i-a confirmat că nimic nu-i întâmplător.
Vasile dispăruse de două zile. Ilinca era îngrijorată. A întrebat şi la Viorica şi Sandu, nimeni nu-l văzuse.
Ilinca, mergi la somn. Vine el! încerca să o liniștească Viorel.
Nu pot! S-au anunţat ploi. Dacă rămâne afară, răcește! Oaia de motan, pe unde hoinărește?
Stai liniştită! Când îi fi flamând, vine!
Îl închid în casă! Ajunge cu plimbatul! spunea uitându-se plină de griji pe geam.
Obosită, a adormit în fotoliu. N-a auzit deloc când Vasile a revenit acasă.
Dar motanul nu a intrat liniștit. S-a agitat, a făcut atât de multă gălăgie încât, dacă nu era frigul de aprilie care a ţinut toate ferestrele închise, s-ar fi trezit tot oraşul.
Dintr-o dată, Fana, cuprinsă de nelinişte, s-a repezit la Ilinca şi i-a zgâriat piciorul.
Ai! Ce-s cu tine, Fano?! De ce zgârii?
Atunci, Ilinca a auzit mieunatul lui Vasile şi a simţit miros de fum foarte slab.
Viorele! Copiii! ARDE!
A rămas fără glas, cu Fana sărind la patul copiilor, muşcându-i uşor să-i trezească.
Ilinca i-a scos repede din casă cu tot cu coșul de pisici.
Vecinii au chemat pompierii care au stins rapid flăcările ce cuprinseseră anexa.
Pisicile, toată familia, s-au adunat la picioarele Ilincăi.
Gata! Puteţi intra. Mirosul o să vă deranjeze, dar aţi scăpat uşor! Bine că v-aţi trezit la timp!
Ilinca, ţinând cu grijă pisica, a mulţumit.
Viorel a lăsat copiii să mulţumească pompierilor, apoi şi-a îmbrăţişat soţia.
Eşti bine?
Sunt…
Sigură? a pus mâna pe burtica Ilincăi şi ea a tresărit.
Ştiai?!
Cum să nu? Noi avem doi… nu, deja aproape trei copii! Cui crezi că-i scapi ochii? Nici nervii ăştia n-au scăpat neobservaţi!
Mi-e teamă, Viorel
Tâmpenii! Ai casă plină, ai copii, ai pisici, ai un Viorel! O să fie bine! Și casa-i întreagă!
Aşa e…
Ilinca a dat pisica la Viorel, coşul copiilor şi, înainte să intre, s-a uitat o clipă spre cer:
Mulțumesc, doamnă Maria, pentru tot ce-ați lăsat bun… MulțumescUn fulger a despicat norii, dar Ilinca n-a mai tresărit. Liniștea care s-a așternut după bucuria revederii i-a luminat sufletul. Dinspre stradă se auzea ușor un acordeon bătrânul Stan Ionică, care cânta mereu la răscruce, își încerca norocul, răspândind o melodie veche, de nuntă, veselă, ca promisiunea unui început.
Copiii s-au împleticit în jurul ei, trăgând fiecare de câte un ghem de blană, iar Viorel le-a zâmbit larg, ridicând coșul cu pisici deasupra capului, triumfător, ca o comoară smulsă din foc.
Din casă a mirosit a cafea proaspătă firea mamei Ilincăi care rămânea vie în gesturi mărunte, amintindu-i că totul merge mai departe. Câtă vreme există cineva gata să strângă la sân un suflet rătăcit, să împartă o batistă brodată sau să schimbe un bec aprins într-o noapte rece, nici frica, nici singurătatea nu pot cu adevărat învinge.
În acea noapte, după ce toți adormiseră la loc, Ilinca a ieșit în cerdac cu Fana în brațe și a privit fereastra slab luminată a Vioricăi, de cealaltă parte a străzii. A zâmbit larg chiar și dincolo de ceartă, de generații, de răni și dor, în micul lor cartier mereu se găsea cineva care să uite amarul și să-și aducă aminte să trăiască pentru ceilalți.
S-a aplecat, a mirosit blănița catifelată și a șoptit, ca pentru Maria și toți cei dragi pierduți prin timp:
Să nu uităm niciodată: iubirea rămâne.
Și, în liniștea nopții, pentru întâia oară după mult timp, Ilinca s-a simțit nerăbdătoare pentru ziua care urma să înceapă.
