Dimineața la Ana și Valeriu începe cu întârziere. Au dormit peste alarma de la telefon, iar acum fug prin apartamentul mic din Chișinău, încercând să se îmbrace pentru muncă și să-l pregătească pe Mihai, băiețelul lor, pentru grădiniță.
Valeriu! Îl iei tu pe Mihai azi, da? strigă Ana din dormitor, îmbrăcându-se în grabă în timp ce încearcă să pună sticla cu apă și pachețelul în rucsacul copilului.
Bine, dar unde sunt cheile mele? ridică vocea Valeriu, răscolind după ele prin hol.
Nu le-am văzut! îi răspunde Ana cu un ton iritat, căutându-și mobilul disperată. Găsindu-l, se grăbește să-l îmbrace pe Mihai, care se joacă liniștit cu un camion de jucărie, neatins de agitația adulților.
Cei doi ajung la grădiniță în cinci minute. Ana încearcă să-i dea jos geaca lui Mihai, dar fermoarul s-a blocat. Deodată îl vede pe Mihai cu ochii umezi, pregătit de lacrimi.
Nu vreau la grădi… șoptește Mihai, buza tremurându-i și mâinile strângându-se în pumni mici.
Hai, puiule, nu e timp de plâns acum Suntem în întârziere! Ana încearcă să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremură. Se lasă în genunchi lângă el, îi ia fața între palme și-l încurajează: O să te distrezi la grădi, Mihai. Te așteaptă prietenii tăi, vă jucați cu lego
Rugămințile nu ajută. Mihai persistă, deja plângând mai tare. Din hol intră educatoarea, îi zâmbește cald Anei și îl ia pe Mihai de mână.
Nu vă faceți griji, Ana, ne descurcăm noi cu Mihăiță. Hai cu băieții, puiule, te așteaptă.
Ana răsuflă ușurată, dar un nou val de stres o cuprinde.
Of, iar întârzii… Ce zi! oftează, uitându-se la ceas. Repede, își scoate telefonul să își sune clienta și să spună că va întârzia. Dar când privește ecranul, își dă seama că nu e mobilul ei. În grabă, ea și Valeriu și-au luat carcasele unul altuia ambele identice și cu același cod pin.
Minunat mormăie furioasă, încercând acum să îl sune pe Valeriu să-i ceară să-i trimită numărul cliente.
Telefonul vibrează. Pe ecran apare un mesaj nou:
Dima: Cum a rămas cu tipa de la sală? Ți-a dat numărul?
Ana rămâne blocată, citește de câteva ori mesajul. Ceva o împinge să deschidă conversația.
Dima: Deci, ai reușit? A intrat pe mâna ta?
Valeriu: Da, mi l-a dat. Ne vedem la mine, weekendul ăsta.
Cu fiecare cuvânt, simte cum i se strânge inima. Weekendul ăsta? Ea plănuia să-l ducă pe Mihai la mama ei, la Bălți, și să rămână peste noapte.
Doamne șoptește, răsuflarea i se taie de durere. Mai bine nu aflam Nemernice carcase la fel
Cu greu își ascunde șocul în fața familiei. Fiecare zi e un chin să nu îl confrunte pe Valeriu, dar nu merge. În fiecare privire își aduce aminte cuvintele scrise: Weekendul ăsta. La mine.
Valeriu nu dă niciun semn că ar fi tulburat. Se poartă la fel, cald, atent, săritor, o ajută cu cina și îi citește lui Mihai din Povești moldovenești înainte de culcare. Ana își caută răspunsul în ochii soțului, dar vede doar liniște. Nicio urmă de vinovăție.
Miercuri seară, urmăresc un film împreună. Valeriu o îmbrățișează peste umeri, ca de obicei, dar Ana își mușcă buza să nu izbucnească în plâns la pieptul lui. Fiecare gest i se pare dintr-odată fals, ca și cum ar ascunde ceva.
Vineri seara, Mihai adoarme. Ana golește cana de ceai la chiuvetă, pierdută pe gânduri, când Valeriu vine din spate, o prinde de talie și-i șoptește:
Ești mai tăcută azi. Te supără ceva?
Ana încremenește pentru o secundă.
Nu Doar sunt obosită, poate prea multe zile grele.
Îți aduc o ciocolată caldă să te înviorezi? el îi sărută creștetul.
Noaptea, pe la trei, Valeriu doarme dus. Ana se ridică încet, merge la baie, încuie ușa, deschide robinetul și se așază pe marginea căzii. În sfârșit, izbucnește în lacrimi.
De ce? oftează printre suspine. Ce să fac acum? Să-i spun? Să-l părăsesc?
Nu găsește niciun răspuns. Doar gânduri, frică, revoltă, incertitudine.
Știe doar că dimineața trebuie să poarte din nou masca. E sâmbătă. Momentul adevărului.
Sâmbăta dimineața, îl duce grăbită pe Mihai la mama ei. Se simte secătuită, fiecare pas fiind un efort. Mama o întreabă imediat:
Ana, totu-i bine?
Da, mama, trebuie să ajung repede acasă Pregătesc o surpriză lui Valeriu. Își ascunde zâmbetul forțat, îl sărută repede pe Mihai și pleacă fără să privească înapoi.
Pe drum spre Chișinău, Ana gândește întruna: Poate Valeriu merge la Dima? Poate nu vine nimeni Poate am înțeles greșit?
Își dorește să-l descopere, dar totodată speră că se înșală. Că totul e doar o neînțelegere prostească.
Ajunsă în fața blocului, își oprește mașina și rămâne înăuntru, cu mâinile încleștate pe volan, amintindu-și clipele fericite râsul lui Valeriu la masă, plimbările cu Mihai în parc, serile tihnite la televizor. Familia lor părea atât de statornică Îi vine să stea așa la infinit, ca să nu destrame acea liniște.
Cu inima strânsă, urcă la etaj. Stă la ușă cu cheia în mână, tremurând. O răsucește încet, intră. Blocul e liniștit. În bucătărie pâlpâie un bec slab. Se aud voci și râsete încete. Îi tremură picioarele.
E el. S-a întâmplat. Gata
Coridorul pare să nu se termine. Respirația i se taie. Cu pași mici, se apropie și deschide ușa bucătăriei.
Valeriu? rostește încet ca o străină.
Mai tare:
Vali?!
Niciun răspuns. Deschide larg ușa. Înăuntru sunt doi oameni un bărbat și o femeie. Dar bărbatul nu e Valeriu. E Dima, cel mai bun prieten al lui Valeriu. Ana rămâne ca stană de piatră. Dima se ridică speriat la vederea ei.
Ana! Nu e ce crezi tu Uite, nu puteam merge cu ea la mama nici n-am bani de hotel, nu mă judeca Tu știi cum e la noi!
Ana nici nu-l mai ascultă. Nu pricepe nimic. Sunetele se estompează, lacrimile îi curg pe obraji, dar izbucnește brusc într-un zâmbet larg ca o eliberare.
Am înțeles, Dima Eu plec.
Iese încet pe ușă, aerul rece îi lovește obrajii un șoc, ca o trezire. Scoate telefonul. Cu mâinile tremurânde îl apelează pe Valeriu.
Alo îi răspunde vocea caldă, iar ea nu poate formula nimic coerent. Singurul lucru pe care reușește să-l spună, printre sughițuri și râs nervos, e:
Te iubesc Chiar te iubesc
Printre lacrimi și chicoteli, Ana adună toată puterea. Toată suspiciunea și teama s-au risipit brusc.
Am ajuns acasă Era Dima acolo
Am înțeles Nu te supăra, te rog! Eu sunt la birou! Vii la mine? Promit că nu trebuie să mai fii supărată pe mine Hai, vino!
Vin acum!
Urcă în mașină, cu dor să-l îmbrățișeze pe Valeriu imediat.
Seara, Ana și Valeriu stau pe podeaua sălii mari de conferință, cu o sticlă de vin moldovenesc între ei. Ana îi sprijină capul pe umărul lui Valeriu, ținând paharele în mâini.
Îmi pare rău că am citit discuția Nu am făcut niciodată d-astea, să știi mărturisește Ana.
Nu ai de ce să-ți pară rău. Trebuia să-ți spun din prima ce a fost.
Dar de ce te-a rugat Dima?
Pentru că îi sunt prieten. S-a făcut de râs în fața fetei ăleia I-a vărsat o doză de energizant pe costumul alb, a ieșit total caraghios, și iar m-a rugat să-l scap. Ajută-mă, Vali, îmi e rușine!
Valeriu îi imită accentul, iar Ana începe să râdă.
Sunteți prieteni din clasa întâi, nu? zâmbește Ana.
De douăzeci de ani, încă mă amuză copilăriile lui.
Și de ce nu a închiriat o cameră? Mereu la tine acasă, cu fata?
Știi prea bine de ce nu vrea să plece din casa maică-sii Ar fi trebuit să dea bani pe chirie… Plus ciorbiță și șosete curate, fără efort!
Și totuși, băiat strângător! izbucnește Ana.
Eu nu-s așa! Și merităm o seară romantică.
Pe bune? Fugim la hotel?
Valeriu dă din cap râzând și, dintr-o mișcare, o ridică pe Ana pe umăr. Ea chicotește, încercând să scape, dar Valeriu o ține strâns.
Te duc eu unde vrei cu dragostea mea!
Ana râde cu poftă în timp ce soțul o poartă în brațe, nevenindu-i să creadă că doar cu câteva ore înainte sufletul ei era copleșit de durere pentru ceva ce nu s-a întâmplat niciodată.
