Nuntașa a uitat să spună „mulțumesc”
― Luminițo, ai ceva de mâncare pe aici? ― întrebă Andreea alergând prin casă. ― Sunt flămândă ca un lup. Și grăbesc groaznic. Trebuie să termin toate astăzi. E sărbătoare, 8 Martie! Fetele mă așteaptă la club.
― Adevărat, e ziua noastră. Uite, dragă, asta e pentru tine. La mulți ani! ― Luminița i-a întins o cutiuță delicată cu o brățară pe care Andreea o dorea de ani de zile.
Salariul ei se topise mereu ca zăpada la soare: o geacă nouă, extensii în păr, ieșit cu prietenele. Luminița știa de visul ei. Și-i dorea fericire: o ființă aproape fiică, după ce fiul ei, Andrei, a adus-o în casă. O iubea pentru el, căci tot ce era al lui îi era sfânt. Trei ani de când Andreea trăia cu ei, acceptată ca una de familie.
Dar nu băgase de seamă că unii oameni se obișnuiesc prea repede cu bunătatea. Când primești mereu pe tavă, uiți să mulțumești. Așa fu și cu Andreea.
De când se mutaseră la casa din Snagov, ea rămăsese peste noapte „din întâmplare” ― și rămase. Nu mai întreba pe nimeni. La ce să întrebe, când totul era perfect: bucătăria plină, curățenia făcută, excursii la Constanța sau la munte, plătite de ei. Nici măcar un corn nu cumpărase vreodată.
În 8 Martie, Luminița și prietena ei, Elena, rezervaseră un spa la hotel. Doar ele două, până la ora 23. Dar…
― Luminițo, Andrei mi-a spus că sunteți la spa? Pot să trec și eu? ― sună Andreea fără ceremonie.
― Bine, hai… ― rosti Luminița, stingherită.
În 15 minute, Andreea era acolo: ― Ce lux! Merg să încerc jacuzzi-ul! ― Se îmbrăcă în halat și dispăru.
Când reveni, se așeză lângă ele fără invitatie, mâncând stridii și caviar. Luminița i-a dăruit brățara.
― Super! Exact ce voiam! ― bolborosi Andreea, mestecând.
Elena o sărută pe obraz, dar nu primi niciun „La mulți ani!”. Andreea se grăbi să plece: ― Prietenele mă așteaptă la club.
― Dar Andrei ți-a pregătit cină… ― încercă Luminița.
― Mânâncă el singur. Ia cadoul mâine. ― Și dispăru.
Liniștea căzu greu în cameră.
― Lumi, iertă-mă, dar…
― Știu. Am hrănit un șarpe la sân. Am făcut-atâta pentru ea, că nici „mulțumesc” nu mai știe să spună.
A doua zi, Andrei avea să asculte o predică lungă. Iar Andreea… Ei, cine știe unde mai alerga ea, cu brățara strălucind în soare, uitând că bunătatea nu e o datorie.
