Mireasa

MIREASA

Mă uitam pe geam, în seara aceea de iarnă. Luminile blocurilor din Chișinău clipesc ca niște stele, și totuși, nu-mi pasă dacă e zi sau noapte. Îmi răsună încă în minte imaginea lui Radu logodnicul meu când a lovit-o brusc, cu o privire întunecată, pe cățelușa noastră, Ilinca, doar fiindcă i-a murdărit adidașii de firmă. Nici n-a băgat de seamă că sărăcuța era doar un ghem mic de energie și bunătate. Când dădea să o apere Azorica, a primit ea însăși o lovitură zdravănă cu lesa de piele peste bot. Abia acum pricep de ce pisicile și câinii mei n-au avut niciodată încredere în el.

Părinții mei au plecat din lumea asta devreme, unul după altul, lăsându-mă la grijile bunicii. Mi-am promis atunci că voi fi medic. După liceu, am încercat la Universitatea de Medicină, dar n-am intrat. Așa că am ales școala postliceală sanitară din Chișinău și, de atunci, lucrez la Ambulanță, cu ture de 24 de ore.

Bunica, care mă alintă și mă sprijină mereu, s-a mutat la casă, lăsându-mi apartamentul, sperând că asta mă va ajuta să-mi găsesc și eu norocul în dragoste. Dar uite-mă și acum așa, între atâtea animăluțe, și tot singură. Celelalte colege de liceu s-au căsătorit de mult, cresc copii. Numai eu poate că așa mi-e soarta?

Nu-s urâtă, nici proastă, ba dimpotrivă; și totuși bărbații nu-mi aduc decât dezamăgiri. Mă uit la cei cinci prieteni blănoși care-mi umplu casa de veselie și mă întreb ce nu am eu în plus sau în minus față de altele.

În copilărie mi-am dorit mereu un cățel și o pisică, dar mama era alergică la păr. Am aflat asta când m-am întors acasă cu un motănel amărât, găsit pe stradă Prăjiturică îi ziceam. În aceeași seară, mama a făcut criză de astm. L-am dus pe Prăjiturică la bunica. Când ai mei nu mai erau, am adus acasă și pe Motănelul Dorel, găsit lângă ghena de gunoi. Îmi doream și câine, dar bunica n-a vrut, îi era frică de prea multă responsabilitate.

Acum, dacă nu un bărbat, am parte măcar de cinci prieteni adevărați: două cățeluşe şi trei pisici. Azorica a venit la mine zgribulită și plină de purici, găsită la un supermarket din sectorul Botanica. Încerca să intre la cald, dar paznicii o alungau. Am băgat-o în geantă și am dus-o acasă. Era iute ca glonțul, de aici i-a rămas și numele. S-a lipit imediat de Motănelul Dorel.

Am găsit-o și pe Ilinca, o teckeliţă trântită în mijlocul iernii de stăpânii din blocul vecin, care s-au mutat în apartament nou şi n-au mai vrut-o. Sărmana s-a chinuit zile întregi pe-afară, tremurând, până am aflat povestea de la ceilalți iubitori de animale şi am luat-o acasă. Cu urechile înghețate, abia mergea, dar a devenit cea mai cuminte şi înțeleaptă dintre cățeluşe. Trebuia mereu să-i leg un fular la urechi ca s-o feresc de frig, iar cu șalul roșu vânjoasă pe gât arăta ca o bunicuță în miniatură, pășind stăpân pe aleile din Parcul Valea Morilor.

Pisica Vera da, i-am dat numele de Vera, la fel ca și al meu, și a început să răspundă de parcă ar fi fost născută pentru el a venit singură la ușa mea într-o dimineață friguroasă, un bulgăre alb-murdar, urlând de foame și frig. Am băgat-o la căldură, i-am dat două sendvișuri cu cașcaval și salam, şi am lipit un bilet la intrare: Nu dați pisica afară! O iau acasă după tură. Vera, ap. 18..

Era mare, serioasă şi sigură pe ea, cu demnitate de felină cu experiență de viață. A băgat repede ordine între ceilalți și a pus stăpânire pe apartament. Fiecare noapte făcea rondul, să nu-i scape nimic.

Cel mai mic a fost Mitică, găsit în Parcul Ștefan cel Mare, cât pe ce să-l sfâșie niște ciori. A rămas la fel de discret și blând cum a fost și mic. Pisicile și câinii mei toți salvați de pe drumuri s-au împrietenit şi m-au ajutat să trec peste clipele grele.

M-am obișnuit cu gândul că nu mulți bărbați ar accepta armata asta de blănoși în casă. Bunica, obosită de atâtea animale, tot îmi spune:
Vere, fată dragă, cine mai vrea să stea înconjurat de atâtea necuvântătoare? Nu toți bărbații iubesc animalele cum faci tu
Atunci nu sunt bărbați pentru mine, bunico!

Cu Radu a fost altfel. Ne-am cunoscut când începusem munca la salvare. Era sportiv, pasionat de natație, arătos și știa să mă cucerească cu vorbe dulci și gesturi. Ajuta uneori să scoată Ilinca și Azorica la plimbare. Se pregătea o nuntă.

Dar animalele au simțit ceva ce eu nu am văzut. În timp au început să-l evite, ba chiar Ilinca se ascundea după mine când intra în casă, iar Vera se încrunta supărată când vedea că vine. Până într-o zi, când l-am prins că ridica mâna asupra Ilincăi pentru un fleac. Mi-am luat inima-n dinți, i-am smuls lesă și i-am dat eu un avertisment zdravăn peste mâini.
Ce faci, Vere? Mă doare!
Și pe ea n-o doare?! Cum să dai în animalele mele? Dacă te iubesc, poate și pe mine m-ai lovi?
Am vrut doar să-i dau o lecție, să nu mai calce în picioare totul!
Du-te și nu mai veni niciodată!
Măi Vere, oricum nu mă simțeam bine în zoo la tine!

Cuvintele lui mi-au rămas ca un spin în minte. Un an m-a durut lipsa lui, dar încet-încet, iertarea a venit. Doar că dragoste adevărată nu uitasem încă.

Cu timpul, Alexandru, medic traumatolog la Spitalul de Urgență, mi-a apărut în cale. L-am văzut într-o noapte de gardă, pe coridor, și o sclipire mi-a rămas în minte. Mi-a găsit telefonul și a doua zi mi-a scris. Tăcut, calm, sigur pe el. Și, la fel ca mine, părea să caute ceva ce nu putea spune în cuvinte. Am simțit că el e omul la care pot visa, dar mi-a fost teamă să spun de puzderia de animale. Am ascuns totul: le-am dus la bunica, care a mormăit nemulțumită, dar a acceptat cu greu.
Vere, nu-i bine să începi cu minciuni!
Nu am de ales, bunico. Dacă mă lasă din cauza lor, nu-mi va ierta inima niciodată

M-am obișnuit să mă duc la bunica zilnic după tură, să-mi văd prietenii necuvântători. Alexandru mă prezentase surorii lui, plecasem împreună în vizită la ai lui la Orhei, el cunoscuse bunica, dar încă nu fusese la mine acasă. Într-o zi, după o tură extenuantă, am ajuns acasă amândoi, obosiți, să pregătim ultimele detalii pentru nuntă. La gunoi, Alexandru a găsit pungi goale de hrană pentru câini și pisici.

Vere, ce sunt astea?
Ah, Sandi, nimic, le strâng pentru o vecină care are animale.

Am schimbat repede subiectul.

Între timp, bunica, cu energia-i de om bătrân, a scos câinii la plimbare, iar când a venit poștașa cu pensia, n-a băgat de seamă că ușa și portița au rămas întredeschise. Pisicile și Ilinca au înțeles repede era șansa să fugă și, formând un grup condus de Azorica, au luat-o spre apartamentul meu. Ilinca, cu șalul legat strâmb, îi urma urechile fluturând, iar Vera, pisica, păzea să rămână toți laolaltă.

Lumea se uita cu amuzament și mirare la această caravană veselă, cum traversa străzile Chișinăului. Când au ajuns la bloc, s-au pus toți la ușa mea, lătrând și miaunând.

Alexandru a deschis și a înlemnit. Au năvălit în casă, fericiți. Mi-a venit să intru în pământ de rușine. M-am așezat pe hol, cu fața în palme, și am început să plâng în tăcere.
Vere, toți ăștia sunt ai tăi?
Da, au fost la bunica
Și ziceai că nu ai avere.

S-a îmbrăcat, a ieșit, a pornit mașina și a plecat. M-am ghemuit între prietenii mei, gândindu-mă că n-o să mai fie nicio nuntă. Am stat cu fața umflată de plâns, rușinat de minciuna mea.

După câteva ore, cineva a bătut la ușă. Era Alexandru, ținând în brațe pachete de hrană pentru animale, iar pe ușă a adus și o teckeliță roșcată, îmbrăcată într-o vestă veselă.
Te rog să nu închizi, am uitat ceva.

Câteva minute mai târziu a venit cu o pisică roșcată, blajină.
Ea e Nica, a noastră. E și Marușa o pisicuță de-a surorii mele. Primești în gașca ta?

Anii au trecut. Azi, doamna Vera și domnul Alexandru râd adesea, amintindu-și întâmplarea. Cine ar fi știut că, fără zestrenu ne-am fi găsit niciodată sufletul-pereche?

O lecție pe care am învățat-o: să nu-ți fie niciodată rușine de cine ești și de cei pe care îi iubești. Cine te merită, te accepte cu tot cu “familie”, oricât de blănoasă ar fi.