Mihai, a venit vremea pentru un control. Ţi-aş recomanda să treci pe la medic. Inima să ţi-o verifici.
Dar ce n-ar fi bine cu inima mea?
Mie mi se pare că nu o ai deloc!
Nu înţelegeam deloc de ce uşa scării, prin care ne-am întors de atâtea ori din plimbare, era acum încuiată.
Stăteam în faţa uşii roase de vreme, maro, într-o linişte apăsătoare.
Poate am greşit scara? m-am gândit. Nu! mi-am răspuns cu convingere. Mirosurile nu mă minţeau era aici.
Trebuie doar să am răbdare. Stăpânul meu sigur îşi va aminti că m-a lăsat cu maşina în pădure şi că asta era o joacă! Dar am găsit drumul, am reuşit. Acum aştept!
A început să ningă. Lăbuţele mi se amorţeau din ce în ce mai tare. Tremuram pe ascuns, blana nu mai era de ajutor.
Să nu mă gândesc la foame. O să mă vadă, o să se bucure, şi-mi vor da un os uriaş, gustos…
Am ronţăit un smoc de zăpadă de la marginea trotuarului. N-a mai fost sete, dar frigul părea să mă înghețe şi mai rău. Şi totuşi…
Numai să mă lase să intru. Să mă tolănesc lângă caloriferul mare, alb, de pe hol. Dar întâi osul. Sau ciorba. Şi-apoi poate am să mârâi puţin la ei, în joacă. Ştiu că e o joacă. M-au “antrenat”…
Am hoinărit noaptea trecută să-mi găsesc scara. Ieri am reuşit să mă furişez în holul scării, era uşor întredeschis, să mă încălzesc puţin. Dimineaţa am primit un şut de la un măturător. Doar am scâncit, nici putere să-l muşc nu mai aveam.
Oamenii-s ciudaţi tare. Când sunt cu stăpânul, tot oraşul zâmbeşte, ne salută. Dar singur, toţi se uită chiorâş, unul chiar m-a lovit. Acum mă doare şoldul.
Nemişcat, ore întregi am vegheat uşa scării. Intrarea rămânea mereu pustie. Am început să scancesc încet. În gând eram deja sătul şi la căldurică.
Trebuie doar să mai am răbdare. Numai puţin…
Viscolul m-a surprins întins, ghemuit în zăpadă. Lăbuţele nu le mai simţeam. M-am strâns bocnă. Încet, mintea mi-a alunecat undeva, departe. Mi-am făcut datoria: am găsit scara noastră. Am fost vrednic. Acum pot să dorm…
Victor Mihăilă era singur acasă. Treburi avea destule: să-şi pună televizorul, apoi să-şi facă un ceai, să mai vadă o emisiune, să mai guste un ceai, apoi să moţăie şi din nou ceai
Asta era tot pentru azi. Ba nu, de fapt, şi pentru următorii zece ani programul lui ar putea arăta la fel. Altădată ce vremuri!
A fost motorman la trenul electric. Ducea oameni de la marginea Chişinăului până în inima oraşului. Se simţea important, parte din sângele oraşului. Avea rost.
Lasă, vine primăvara! se mângâia el singur. O să pun răsaduri, vine sezonul la vilă! Mai am puţin şi iarna trece!
A mers în bucătărie să pună ibricul la fiert. Înainte, în timp ce fierbea apa, schimba o vorbă cu cineva, boscorodea. Acum era de parcă fusese păcălit. Lăsat singur, fără veste.
Când a fiert ceaiul, a deschis dulapul după ceai. Lipsea. Mai era doar cutia, goală.
Diavole! S-a terminat… Trebuie să cobor la magazin! şi, surprinzător de bucuros, s-a îmbrăcat şi a ieşit.
În scară iar s-a ars becul ori a fost furat. Trebuie să aduc unul nou când mă întorc, şi-a zis.
La ieşirea din scară, a dat să păşească afară şi s-a împiedicat de ceva acoperit de zăpadă.
Doamne fereşte! a mormăit. Era un câine, aproape îngropat în nea. Nici nu-l topise.
Cezar? l-a recunoscut Victor Mihăilă pe câinele vecinilor.
Cezar, ce ai păţit? Hai că te ajut! Să sun la interfon, la stăpânii tăi! A apăsat la apartamentul lor. Nimic. La vecini cineva răspunde.
Sunt vecinul vostru. Nu ştiţi de cei de la apartamentul şaizeci şi patru? Câinele lor aproape a îngheţat aici!
Au plecat. S-au despărţit, pare-se. Se vinde apartamentul.
Ferească Dumnezeu. Mulţumesc!
Şi-a dat jos geaca de iarnă şi a aşezat-o lângă câine. I-a şters zăpada cu mănuşa, apoi l-a tras pe Cezar peste geacă. Nu părea să mai respire…
Of, nenorocire! Cezar, hai, respiră!
L-a tras lângă caloriferul din hol. Îi mângâia blana îngheţată. A bătut la prima uşă din parter. A deschis Nina.
Vectorele Mihăilă, ce s-a întâmplat?
Nina, câinele… Ajută-mă! Caută cel mai apropiat cabinet veterinar, cheamă un taximetru.
Alo, Elena?
Da, cine-i?
Sunt vecinul de la şaptezeci şi doi, Victor Mihăilă. Mi-a dat Nina numărul dumneavoastră.
Bună ziua
Voiam să vorbesc despre Cezar.
La Marius trebuie să sunaţi. Eu nu l-am vrut niciodată pe câinele ăsta prost.
Mda… Suntem la veterinar…
Victor Mihăilă, nu ştie să facă doi bani… Şi, ce să vezi, şi-a luat şi câine.
Am ţinut familia singură ani de zile! L-am rugat să scape de potaie… Şi nici asta n-a fost în stare! La revedere!
Alo, Marius? E Victor Mihăilă, vecinu. Cezar s-a întors acasă!
Cred că vă înşelaţi. Al nostru Cezar s-a pierdut în pădure.
Sunt sigur că-i el!
Nu se poate…
Înţeleg dar nu-i frumos aşa…
Nu vă înţeleg!?
Înţelegi tu prea bine. Eu unul, mă bucur că nu mi-am pierdut inima printre vecini.
Câteva luni mai târziu, Cezar locuia deja cu mine. I-au degerat vârfurile urechilor şi încă îl ustura pe două lăbuţe, dar s-a obişnuit.
A înţeles că nu a fost joacă. De fapt, a fost “jocul” a doi adulţi, unde el trebuia să execute comanda culcă-te şi mori. La propriu.
Şi-a dat seama că şi-a găsit un nou stăpân. Ieșim de trei ori pe zi. Nu-s tânăr, şi ca să nu mă prostez la televizor, Cezar mă pune să alerg.
Ciudaţi sunt oamenii ăştia. Cei vechi zâmbeau, dar m-ar fi pierdut. Ăsta tot cască ochii, bombăneşte, dar e bun şi grijuliu. Nu-s prost: pe ăia îi muşcam, pe ăsta îl iubesc!
Într-o zi, la uşă mi-a bătut Marius.
Domn Victor, sunt Marius. Trăiesc cu o femeie, are o fată care vrea câine. Haideţi să ni-l daţi pe Cezar înapoi. Iertaţi pentru toate. Vă plătesc cabinetul veterinar.
Marius, nu vă înţeleg.
S-a întâmplat… Câştigam prea puţin şi…
Câinelui nu-i pasă cât câştigi… Cezar s-a pierdut în pădure.
Dar uite-l, acolo, pe pătură!
Ăsta e Norocel, pe al tău l-ai pierdut tu.
Cezar, vino aici!
Câinele a rămas nemişcat pe pătură. Doar a arătat colţii.
Marius, cred că ar trebui să mergi la doctor, să-ţi vezi inima.
Dar ce are inima mea?
Mi se pare că nu o mai ai.
Cam asta cred eu. Scrieţi şi voi ce părere aveţi, daţi un like dacă povestea v-a pus pe gânduri!
Astăzi am învăţat că nu toţi care zâmbesc sunt oameni buni şi nu toţi morocănoşii sunt fără inimă. Că uneori inima unui om se vede cel mai bine în felul cum tratează un suflet necăjit, fie el şi patruped.
