**24 iulie 1993 Jora de Sus**
Mihai, așteptăm cinci ani. Cinci. Medicii ne zic că nuvom avea copii. Și iată
Uităte! am rămas blocată lângă poarta satului, fără să pot să cred ce văd.
Vecinul Vasile a intrat stângaci prin prag, împovărat de un găleată cu pește. Răcoarea dimineții de iulie pătrundea până în oase, dar ceea ce am zărit pe bancă mi-a făcut să uit de frig.
Ce e acolo? a întrebat Vasile, așezând găleata și apropiinduse.
Pe vechea bancă de lângă gard stătea un coș din nuiele. Înăuntru, învelit întrun prosop vechi, zăcea un copil.
Ochii lui căprui și mari mă priveau fără teamă, fără curiozitate, doar uitânduse.
Doamne, a oftat Vasile, de unde a apărut?
Am alunțat ușor degetul pe părul său închis la culoare. Bebeluşul nu sa mișcat, nu a plâns a clătinat doar din cap.
În micuţa lui pumniță ținea strâns o bucată de hârtie. Am desfăcut-o cu grijă și am citit:
Vă rog, ajutaţi-l. Eu nu pot. Îmi pare rău.
Trebuie să sunăm la poliție, a spus Vasile, scărpinânduși capul. Și să anunțăm primăria.
Dar eu am ridicat copilul în brațe și lam strâns la piept. Mia mirosea praful drumurilor și părul nespălat. Pantalonul era uzat, dar curat.
Ancuța, a spus Vasile cu îngrijorare, nu-l putem lua așa, fără săl înregistrăm.
Putem, i-am răspuns, întâlnind privirea lui. Mihai, așteptăm cinci ani. Cinci. Medicii ne zic că nuvom avea copii. Iar acum
Dar legile, actele părinții pot să apară, a protestat el.
Am clătinat din cap: nu vor apărea. Simt că nu se vor.
Bebelușul a zâmbit brusc, parcă înțelegea discuția noastră. Asta a fost de ajuns. Prin cunoștințe am obținut în grija legală și actele necesare. 1993 a fost un an grea.
În săptămâna următoare am observat lucruri ciudate. Copilul, pe care lam numit Ilie, nu reacționa la sunete. La început am crezut că e doar visător, concentrat.
Dar când tractorul vecin a claxonat lângă ferestre, Ilie na făcut nici un gest; inima mia tresărit.
Mihai, nu aude, am șoptit seara, așezândul în vechea leagăn pe care o primisem de la nepot.
Vasile a privit focul din sobă, apoi a oftat: Mergem la medicul din Bârlad, la dr. Nicolae Popescu.
Doctorul a examinat pe Ilie și a încruntat din cap: Surditate congenitală, completă. Nu există intervenție chirurgicală nu e cazul.
Am plâns tot drumul spre casă. Vasile a tăcut, strângând volanul până ia înnebunit degetele. Când Ilie a adormit, el a scos o sticlă din dulap.
Poate nuar trebui
Nu, a turnat jumătate de pahar și la băut dintro singură înghițitură. Nul vom da pe nimic.
Pe cine?
Pe al lui. Nul vom da nicăieri, a spus hotărât. Ne descurcăm noi.
Dar cum? Cum îl învățăm?
Vasile la întrerupt cu o mână: Dacă trebuie, înveți. Tu ești învățătoare. Găsești o cale.
În noaptea aceea nu am închis ochii. Stăteam privind tavanul și mă întrebam:
Cum să învăț un copil care nu aude? Cum să-i dau tot ce are nevoie?
Dimineața a adus claritatea: are ochi, mâini, inimă. Deci are tot ce-i trebuie.
A doua zi am luat un caiet și am început să alcătuiesc un plan. Am căutat cărţi, am inventat metode de învățare fără sunete. De atunci viața noastră sa schimbat pentru totdeauna.
În toamnă Ilie a împlinit zece ani. Stătea lângă fereastră și desena floareasoarelui. În albumul său nu erau doar flori dansau, se învârteau întrun fel de vals al lor.
Mihai, uităte, iam atins pe umăr, intrând în cameră. Din nou galben. Azi e fericit.
În acești ani Am și Ilie am învățat să ne înțelegem. Mai întâi am învățat alfabetul cu degetele, apoi limbajul semnelor.
Vasile a învățat mai încet, dar cuvintele esențiale fiu, te iubesc, mândrie lea însușit de mult.
Nu am avut școală specială, așa că îl învățam eu. A învățat să citească repede: alfabet, silabe, cuvinte. Și să numere și mai repede.
Cel mai important era să picteze. Pe orice suprafață găsea ocazia: pe geamul aburit, pe tabla pe care Vasile o făcuse special pentru el, apoi pe hârtie și pe pânză.
Vopselele le comandam din Iași prin poștă, economisind fiecare leu ca să aibă materiale bune.
Din nou, ceva zgârie silențiosul tău? a glumit vecinul Ștefan, uitânduse prin gard. Ce profit scoate din el?
Ștefane, cu ce te ocupi tu de folos? a replicat Vasile, ridicânduși privirea de pe grădină. În afară de ați bate limba?
Relația cu sătenii a fost greu de ținut. Nu ne înțelegeau. Îl tachinau pe Ilie, îl porecleau ciobănosul. Odată, sa întors acasă cu o cămașă ruptă și o zgârietură pe obraz, arătândumi în tăcere că a fost agresat de Kostă, fiul primarului.
Am plâns, curățând rana. Ilie mia șters lacrimile cu degetele și a zâmbit: Nu e nevoie să te îngrijorezi, totul e bine.
În seara aceea Vasile a plecat la muncă, sa întors târziu, fără să spună nimic, dar cu un vânător deasupra ochiului. După acel incident nimeni nu a îndrăznit să-l deranjeze pe Ilie.
Pe măsură ce creștea, stilul lui de desen sa schimbat. A creat un univers fără sunete, dar cu o profunzime cete tăia respirația. Toate pereții casei erau împânziți de lucrările lui.
Întro zi a venit o comisie de la consiliul județean să verifice cum educăm acasă. O doamnă în vârstă, cu fața severă, a pășit în casă, a privit tablourile și a rămas nedefinită.
Cine lea pictat? a întrebat șoptit.
Fiul meu, iam răspuns cu mândrie.
Trebuie să le arătați specialiștilor, a spus, scoțând ochelarii. Băiatul dumneavoastră are un dar adevărat.
Neam temut. Lumea din afara satului părea imensă și periculoasă pentru Ilie. Cum ar fi săl facă să fie departe de semnele noastre?
Hai să mergem, am spus, strângândui lucrurile. E târgul artiștilor din județ. Trebuie să-și arate lucrările.
Ilie avea acum șaptesprezece ani. Înalt, slab, cu degete lungi și o privire ageră, căci părea că observă totul. A clătinat din cap, știind că discuția nu are rost.
La târg, lucrările lui au fost puse în cel mai departe colț. Cinci picturi mici câmpii, păsări, mâini ce țin soarele. Oamenii treceau pe lângă ele, aruncau priviri, dar nu se opreau.
Atunci a apărut o doamnă cu păr cărunt și ochi ascuțiți. A stat mult în fața tablourilor, apoi sa întors spre mine:
Sunt lucrările dumneavoastră?
Ale fiului meu, am încuviințat, arătând spre Ilie, cu mâinile strânse în față.
Nu aude? a întrebat, observând cum comunicam prin semne.
Da, de la naștere.
Ea a încuviințat:
Mă numesc Vira Ionescu, reprezint o galerie din ClujNapoca. Această pictură a respirat adânc, privind cea mai mică un apus de soare peste un lan. În ea există ceva ce mulți artiști caută ani de zile. Vreau să o cumpăr.
Ilie sa încheiat, privindmi în ochi, în timp ce traduceam cu gesturi cuvintele ei. Degetele ii tremurau, iar în ochi a apărut o nesiguranță.
Nuvă gândiți să o vindeți? a întrebat Vira cu fermitate.
Nu mam împiedicat, simțind sângele să-mi urce la obraji. Nam nici gândit să vindem. E sufletul lui pe pânză.
A scos un portofel de piele și, fără să negocieze, a numărat suma exact cea strâns Vasile în atelierul său de tâmplărie în șase luni.
Săptămâna următoare sa întors. A luat adoua lucrare mâinile ce țin soarele de dimineață.
În toamnă, poștașul a adus o scrisoare:
În lucrările fiului dumneavoastră se găsește o sinceritate rară. Înțelegerea profunzimii fără cuvinte. Astăzi, colecționarii adevărați caută exact asta.
Capitala nea întâmpinat cu străzi cenușii și priviri reci. Galeria a fost o încăpere mică, întro clădire veche de la marginea orașului. În fiecare zi veneau oameni cu ochi atenți.
Priveau tablourile, discutau compoziția, culorile. Ilie stătea departe, observând mișcarea buzelor și gesturile.
Deși nuauzi cuvintele, expresiile feței îi vorbeau. Ceva special se întâmpla.
Au început granturi, stagii, articole în reviste. Lau poreclit Artistul tăcerii. Picturile lui, strigate mute ale sufletului, au atins inimile celor ce leau privit.
Au trecut trei ani. Vasile nua putut să-și abțină lacrimile când la însoțit pe fiu la prima expoziție personală. Eu am încercat să rămân tare, dar în interior totul vibra.
Băiatul nostru e adult. Nu mai depinde de noi. Dar sa întors. Întro zi însorită a apărut la poarta casei cu un buchet de flori de câmp. Nea îmbrățișat, nea luat de mâini și nea condus prin sat, la câmpul larg.
Acolo se ridica o casă nouă, albă, cu balcon și ferestre imense. Sătenii se întrebau de mult cine este bogatul care o ridică, dar nimeni nu ştia proprietarul.
Cee asta? am șoptit, nedumerită.
Ilie a zâmbit și a scos cheia. În interior am găsit camere spațioase, atelier, bibliotecă cu rafturi încărcate și mobila nouă.
Fiule, a exclamat Vasile, uimit, astae casa ta?
Ilie a clătinat din cap și, prin semne, a arătat: Anoastră. Ata și a mea.
Apoi ne-a dus în curte, unde pe peretele casei părea o pictură imensă: coșul lângă poartă, femeia cu fața luminosă ce ține copilul, iar deasupra, cu semne, scrisese: Mulțumesc, mamă. Am rămas nemișcată, lacrimile curgândumi pe obraji, dar nu leam șters.
Vasile, mereu rezervat, a pășit în față și la îmbrățișat pe Ilie cu o strânsă atât de puternică încât acesta abia respira.
Ilie ia răspuns la fel și apoi mia întins mâna. Am stat a treia pe lângă casa nouă, în mijlocul câmpului.
Astăzi tablourile lui Ilie împodobesc cele mai prestigioase galerii ale lumii. El a înființat o școală pentru copii surzi în centrul județului și finanțează programe de sprijin.
Satul se mândrește cu el al nostru Ilie, care aude cu inima. Vasile și cu mine locuim în aceeași casă albă. În fiecare dimineață ies pe verandă cu o ceașcă de ceai și privesc pictura de pe perete.
Mă întreb uneori: ce sar fi întâmplat dacă nu am ieșit în acea dimineață de iulie? Dacă nam fi văzut copilul? Dacă maș fi temut?
Ilie trăiește acum în oraș, întrun apartament mare, dar revine în fiecare weekend acasă. Îmi îmbrățișează mâna și toate îndoielile dispar.
Nu va auzi vreodată vocea mea, dar cunoaște fiecare cuvânt. Nu va auzi muzică, dar creează asa proprie din culori și linii. Privindui zâmbetul larg, înțeleg că uneori cele mai importante momente ale vieții se petAstăzi știu că tăcerea poate să cânte mai dulce decât orice cuvânt rostit.
