Mihai, am aşteptat cinci ani. Cinci. Medicii ne spuneau că nu vom avea copii. Şi iată
Mihai, uităte! am rămas îngheţată lângă poarta satului, incapabilă să cred ce vedeam.
Bărbatul a păşit stângaci prin prag, îndoit sub greutatea unui găleată cu peşte. Răcoarea dimineţii de iulie pătrundea până în oase, însă ceea ce am zărit pe banca veche m-a făcut să uit de frig.
Cee acolo? a depus Mihăiţă găleata şi sa apropiat de mine.
Pe o bancă de lângă gard stătea un coş împletit. Înăuntru, învelit întro şerveţică decolorită, zăcea un prunc.
Ochii lui mari, căprui, mă priveau direct fără teamă, fără curiozitate, doar privindumă.
Doamne, a şoptit Mihăiţă, de unde a apărut?
Am aluncat cu degetul pe părul său negru. Copilul nu sa mișcat, nu a plâns doar a clipit.
În mica lui cătuşă strângea o bucată de hârtie. Am desfăcut cu grijă şi am citit notiţa:
Vă rog, ajutaţi-l. Eu nu pot. Îmi pare rău.
Trebuie să sunăm la poliție, a murmurât Mihăiţă, scărpinânduşi capul. Şi să informăm primăria.
Dar eu deja ţineam pruncul în braţe, apropindul de inima mea. Mirosea de praf de drum şi de păr nespălat. Salopeta era zgâriată, dar curată.
Mădălina, a aruncat Mihai cu îngrijorare o privire spre mine, nu putem săl luăm așa, fără acte.
Putem, iam răspuns, întâlnindul ochii. Mihai, am aşteptat cinci ani. Cinci. Medicii ne spuneau că nu vom avea copii. Şi iată.
Dar legea, actele părinţii ar putea să apară, a contrazis el.
Am clătinat din cap: nu vor apărea. Simt că nu vor.
Băiatul a tresărit întrun zâmbet larg, parcă înţelegea discuţia noastră. Şi a fost destul. Prin cunoştinţe am obţinut tutela şi actele. Anul 1993 a fost dificil.
Întro săptămână am observat lucruri ciudate. Copilul, pe care lam numit Ilie, nu răspundea la sunete. La început am crezut că e doar visător, concentrat.
Dar când tractorul vecin a mormăit sub ferestre, iar Ilie na ştiut să se mişte, inima mia strânsă.
Mihai, nu aude, iam şoptit în seara aceea, aşezândul în cotca veche moştenită de la veri.
Mihăiţă a privit focul din sobă, apoi a oftat: Mergem la doctorul din Câmpulung. La domnul Dr. Nicolae.
Doctorul la examinat pe Ilie şi a întins braţele: Surditate congenitală, completă. Nu speraţi la operaţie nu e cazul.
Am plâns toată drumul spre casă. Mihăiţă stătea tăcut, strângând volanul până iau albărit degetele. Seara, când Ilie a adormit, a scos o sticlă din dulap.
Mădălina, poate nu ar trebui.
Nu, a turnat jumătate de pahar şi la înghiţit dintro singură înghiţitură. Nul vom da.
Pe cine?
Pe al lui. Nul vom da nicăieri, a zis hotărât. Vom face noi totul.
Dar cum? Cum îl învăţăm? Cum?
Mihăiţă ma întrerupt cu un gest:
Dacă trebuie, vei învăţa. Eşti profesoară. Vei găsi o cale.
În acea noapte nu am închis ochii. Mă uitam la tavan şi mă întrebam:
Cum să învăţ un copil care nu aude? Cum să îi dau tot ce are nevoie?
Şi dimineaţa mia venit realizarea: are ochi, mâini, inimă. Deci are tot ce-i trebuie.
A doua zi am luat un caiet şi am început să croiesc un plan. Căutam literatură, inventam metode de învăţare fără sunet. Viaţa noastră sa schimbat de atunci.
Toamna Ilie a împlinit zece ani. Stătea la fereastră şi desena floareasoarelui. În albumul lui nu erau doar flori dansau, se învârţeau în propriul lor vals.
Mihai, uităte, iam atins pe umăr intrând în încăpere.
Încă galben. Astăzi e fericit.
În aceşti ani am învăţat să ne înţelegem. Eu am început cu dactilologia alfabetul cu degete, apoi limbajul semnelor.
Mihăiţă a învăţat mai încet, dar cele mai importante cuvinte fiu, te iubesc, mândrie le ştia de ani buni.
Nu aveam şcoală pentru copii ca el, așa că lucram singuri. A învăţat să citească repede: alfabet, silabe, cuvinte. Şi să numere chiar mai repede.
Dar cel mai important era că picta. Oriunde, oriunde găsea ceva la îndemână. Mai întâi pe sticlă aburită, apoi pe tablă pe care Mihăiţă o făcuse special pentru el, apoi cu acuarele pe hârtie şi pânză.
Acriştele le comandam din Iaşi prin poștă, economizând pentru ca Ilie să aibă materiale bune.
Din nou silenţios zăcăm ceva?, a exclamat vecinul Ştefan, ridicânduse de lângă gard. Ce rost are?.
Mihăiţă a ridicat privirea de la căsuţa de legume:
Şi tu, Ştefan, cu ce te ocupi? În afară de a clăti cu limba?
Viaţa la sat nu era uşoară. Oamenii nu ne înţelegeau. Îl tachinau pe Ilie, îl numeau mut. În special copiii.
Întro zi sa întors acasă cu şoseta ruptă şi o zgârietură pe obraz. Cu şoaptă mia arătat cine a făcut asta Colţ, fiul primarului satului.
Am plâns, curândind rana. Ilie mia şters lacrimile cu degetele şi mia zâmbit: nui păsa, totul va fi bine.
Seara, Mihăiţă a plecat la muncă, sa întors târziu, nu a zis nimic, dar sub ochi avea un vânătă. De atunci nimeni nu ia mai atins pe Ilie.
Până la adolescenţă desenele lui au căpătat un stil propriu, desprins parcă din altă lume. Picta o lume fără sunet, dar în acele lucrări se citea o adâncime ce îţi tăia respiraţia. Toate pereţii casei erau împodobiţi cu tablourile lui.
Întro zi a venit o comisie din raion să verifice cum predau lecţiile acasă. O doamnă în vârstă, cu chip sever, a intrat în casă, a privit tablourile şi sa oprit.
Cine a pictat acestea? a întrebat şoptit.
Fiu meu, iam răspuns cu mândrie.
Trebuie să le arătaţi specialiștilor, a scos ochelarii. Băiatul dumneavoastră are un dar adevărat.
Totuşi ne era frică. Lumea din afara satului părea imensă şi periculoasă pentru Ilie. Cum ar supravieţui fără noi, fără gesturile şi semnele noastre?
Hai, mergem, am insistat, strângândui lucrurile. E târgul pictorilor din raion. Trebuie să-ţi arăţi lucrările.
Ilie avea şaptesprezece ani. Înalt, slab, cu degetele lungi şi un chip atent, care părea să observe totul. Aclamat a făcut un din capul unui, căci discuta cu mine era zadarnic.
Pe târg lucrările lui au fost aşezate în colţul cel mai îndepărtat. Cinci mici picturi câmpuri, păsări, mâini ce ţin soarele. Oamenii treceau, aruncau priviri, dar nu seopreau.
Apoi a apărut o femeie cu părul cărunt şi privirea ascuţită. A stat în faţa lucrărilor, nemișcată, apoi sa întors spre mine:
Sunt lucrările dumneavoastră?
Ale fiului meu, iam arătat spre Ilie, care stătea cu mâinile încrucișate pe piept.
Nu aude? a întrebat, observând că comunicam prin semne.
De la naştere.
Ea a încuviinţat:
Mă numesc Vasilica Popescu. Lucrez la o galerie de artă din Bucureşti. Această lucrare, a făcut o pauză privind un tablou cu un apus de soare peste un câmp, are ceva ce mulţi pictori caută ani de zile. Vreau să o cumpăr.
Ilie sa oprit, privind în ochii mei, în timp ce eu traduceam gesturile ei. Degetele isau tresărit, iar în ochi ia strălucit neîncrederea.
Sunteţi serioasă să nu vindeţi?, a strigat vocea ei, hotărâtă ca a unui profesionist al artei.
Nunevomvinde, am şoptit, simţind cum faţa îmi înroşea. Nu ne gândim nici la căutare. E sufletul lui pe pânză.
A scos un portofel de piele şi, fără să negocieze, a numărat suma aceea pe care Mihăiţă o strânsese în şase luni la atelierele de tâmplărie.
În săptămâna următoare a revenit. A luat a doua pictură pe cea cu mâinile ce ţin soarele dimineţii.
În mijlocul toamnei poşta a adus un plic.
În lucrările fiului dumneavoastră se regăseşte o sinceritate rară. O înţelegere a profunzimii fără cuvinte. Exact asta caută adevăraţii iubitori de artă.
Capitala ne-a întâmpinat pe străzi gri şi priviri reci. Galeria era o încăpere mică, întrun imobil vechi de la periferie, dar zi de zi veneau vizitatori cu ochi atenţi.
Ei studiau tablourile, discutau despre compoziţie, despre culori. Ilie stătea în depărtare, urmărind mişcările buzelor și gesturile celor din jur.
Deşi nu auzea cu urechea, expresiile feţei vorbeau de la sine: ceva special se întâmpla.
Apoi au început burse, stagii, articole în reviste. Lau poreclit Artistul tăcerii. Lucrările lui, strigăte mute ale sufletului, au rezonatoat la fiecare privitor.
Trei ani au trecut. Mihăiţă nu a putut opri lacrimile când la însoţit pe fiu la expoziţia personală. Eu încercam să mă ţin, dar în interior totul bubuia.
Băiatul nostru era deja adult. Nu era cu noi, dar sa întors. Întro zi însorită a apărut la poartă cu un buchet de flori de câmp. Ne-a îmbrăţişat, ne-a luat de mâini şi nea purtat prin sat, printre privirile curioase, până la un câmp îndepărtat.
Acolo se ridica o casă. Nouă, albă, cu balcon şi ferestre largi. Satul se întrebă de mult cine este omul bogat ce o construieşte, dar nu ştia şi proprietarul.
Cee asta? am şoptit, neputincioasă să cred ochilor.
Ilie a zâmbit şi a scos cheia. Înăuntru erau camere spaţioase, un atelier, rafturi cu cărţi, mobilă nouă.
Fiu, a exclamat Mihăiţă, uimit, astaeste casa ta?
Ilie a clătinat din cap şi, prin gesturi, a arătat: A noastră.
Apoi ne-a condus în curtea casei, unde pe peretele exterior atârna o pictură uriaşă: coşul lângă poartă, o femeie cu chip radiant, ţinând un copil, iar deasupra scris în semne: Mulţumesc, mamă. Am rămas fără suflare. Lacrimile mia curgeau pe obraji, dar nu leam şters.
Mihăiţă, mereu rezervat, a păşit înainte şi la îmbrăţiţat strâns pe fiu, până când acesta abia respira.
Ilie ia răspuns la fel, apoi mia întins mâna. Am rămas trei, pe câmp, lângă casa nouă.
Astăzi picturile lui Ilie împodobesc cele mai renumite galerii ale lumii. A deschis o şcoală pentru copii cu deficienţă auditivă în centrul judeţului şi finanţează programe de sprijin. Satul este mândru de el al nostru Ilie, care aude cu inima. Mihăiţă şi cu mine locuim în aceeaşi casă albă. În fiecare dimineaţă ies pe verandă cu o ceașcă de ceai şi privesc tabloul de pe perete.
Mă întreb adesea: ce sar fi întâmplat dacă nu am ieșit în acea dimineaţă de iulie? Dacă nu laş fi văzut? Dacă maş fi temut?
Ilie trăieşte acum în oraş, întrun apartament mare, dar revine în fiecare weekend acasă. Îmi dă o îmbrăţişare şi toate îndoielile dispar.
Nuva auzi niciodată vocea mea, dar ştie fiecare cuvânt. Nuva auzi muzică, dar creează a sa din culori şi linii. Şi privind la zâmbetul lui fericit, înţeleg: cele mai importante momente ale vieţii se petrec în liniştea deplină.
