20 iulie 1993 jurnalul meu
Mihăiţă, aşteptăm de cinci ani. Cinci. Medicii ne spuneau că nu vom avea niciodată un copil. Şi deodată
Mihăiţă, uităte! am rămas blocată la poarta curtii, cu ochii mari de uimire, incapabilă să cred ce văd.
Ion a pășit stângaci prin prag, aplecânduse sub greutatea unui găleată plină cu peşti. Răcoarea dimineţii de iulie pătrundea până în oase, dar ceea ce am zărit pe bancă ma făcut să uit de frig.
Ce e acolo? a întrebat Ion, pusând găleata lângă el şi apropiinduse de mine.
Pe vechea bancă de lângă gard stătea un coș de nuiele. Înăuntru, învelit întro ştergară de bumbac decolorată, zăcea un prunc.
Ochii lui mari, căprui, mă priveau fix, fără teamă şi fără curiozitate, doar privind.
Doamne, a oftat Ion, de unde a apărut?
Am frecat cu degetul părul său negru. Copilul nu sa mişcat, nu a plâns doar a clătinat uşor capul.
În năstrăgul lui mic era strânsă o bucată de hârtie. Am desfăcut cu grijă hârtia și am citit notiţa:
Vă rog, ajutaţi-l. Eu nu pot. Scuzaţi-mă.
Trebuie să sunăm la poliţie, a spus Ion, zgâriinduși capul cu degetul. Şi să anunţăm primăria.
Dar eu deja îl luasem în braţe, îl strânseseră cu putere. Mirosea a praf de drum şi păr nespălat. Salopeta era uzată, dar curată.
Ancuţa, a spus Mihăiţă cu o voce tremurată, nu putem săl luăm așa, fără să ştim cee cu el.
Putem, iam răspuns, privind în ochii lui. Mihăiţă, aşteptăm cinci ani. Cinci. Medicii ne spuneau că nu vom avea un copil. Şi deodată.
Dar legea, actele părinţii ar putea apărea, a protestat el.
Eu am clătinat din cap: nu vor apărea. Simt că nu se vor întâmpla.
Băiatul a zâmbit brusc, parcă înţelegând discuţia noastră. Asta a fost tot ce am avut nevoie. Prin cunoştinţe am obţinut tutela şi actele de adopţie. 1993 a fost un an greu.
În săptămâna următoare am observat câteva lucruri ciudate. Copilul, pe care lam numit Ilie, nu reacționa la sunete. La început am crezut că e doar absorbit în gândurile lui.
Dar când tractorul vecinului a bubuait lângă ferestre, Ilie na făcut niciun gest; inima mia strâns.
Mihăiţă, nuauzi, iam şoptit seara, aşezândul în vechea leagănă de la nepotul meu.
Ion a privit focul din sobă o clipă, apoi a oftat: Mergem la doctorul din Bălţi, la colegul Nicolae Petrovici.
Doctorul la examinat pe Ilie şi a scos din mâini: Surditate congenitală totală. Nu există operaţie, nu e cazul.
Am plâns tot drumul înapoi acasă. Ion a ţinut volanul cu pumnii strânşi până ia albinit mâinile. Seara, când Ilie a adormit, a scos o sticlă din dulap.
Mihăiţă, poate nu ar trebui.
Nu, a turnat jumătate de pahar şi la înghiţit dintro singură înghiţitură. Nu-l vom da.
Pe cine?
Pe el. Nul vom da nicăieri, a răspuns el hotărât. Ne vom descurca singuri.
Dar cum? Cum îl învăţăm? Cum?
Ion ma întrerupt cu un gest: Dacă trebuie vei învăţa. Eşti profesor. Vei găsi o cale.
Nam închis ochii toată noaptea. Stăteam şi priveam tavanul, întrebândumă: Cum să învăţ un copil care nu aude? Cum săi dau tot ce are nevoie?
Dimineaţa ma lovit clar: are ochi, mâini, inimă. Deci are tot cear fi nevoie.
A doua zi am luat un caiet şi am început să schiţez un plan. Să caut cărţi, să inventez metode de învăţare fără sunet. Viaţa noastră sa schimbat de atunci.
Toamna, Ilie a împlinit zece ani. Stătea lângă fereastră şi desena floareasoarelui. În albumul lui nu erau doar flori dansau, se învârteau întrun bal al culorilor.
Mihăiţă, uităte, iam atins braţul, intrând în cameră. Încă galben. Astăzi e fericit.
În aceşti ani am învăţat să ne înţelegem fără cuvinte. Am început cu dactilologia alfabetul cu degetele apoi cu limbajul semnelor.
Ion a învăţat mai greu, dar a prins primele cuvinte esenţiale: fiu, te iubesc, mândrie. Le ştia de mult.
Nu am avut şcoală specială, așa că îl educam eu. A învăţat să citească repede: alfabetul, silabele, cuvintele. A învăţat să numere şi mai repede.
Dar ceea ce ia schimbat viaţa a fost desenul. Desena peste tot: pe geamuri aburite, pe tabla pe care Ion o făcuse special pentru el, apoi pe hârtie şi pe pânze.
Vopsele le comandam din Iaşi prin poştă, economizând bani ca să-i pot oferi materiale bune.
Ce zici, năpraznicul ăla, îşi face încă desene? a întrebat vecinul Ştefan, aruncânduse pe gard. Ce scoate de acolo?
Ion a ridicat privirea de la grădină: Şi tu, Ştefan, cu ce te ocupi? În afară de aţi pierde timpul?
Ruralii nu neau înţeles niciodată. Îl tachinau pe Ilie, îl numeau ciobănos. Întro zi sa întors acasă cu cămaşa sfâşiată şi cu o zgârietură pe obraz. A arătat în tacere că-l trăsese Koci, fiul primarului satului.
Am plâns, curândul rănilor, iar Ilie mia şters lacrimile cu degetele și mia zâmbit: Nu-i nimic.
Seara, Ion a plecat la muncă. Sa întors târziu, fără să spună nimic, dar sub ochi avea o vânătă. De atunci nimeni nu a mai atins pe Ilie.
Pe măsură ce a crescut, stilul lui de desen a evoluat. A creat o lume fără sunet, dar cu o profunzime cete tăia respiraţia. Pereţii casei noastre erau acoperiţi de lucrările lui.
A venit o comisie de la raion pentru a verifica învăţământul de acasă. O doamnă în vârstă, cu faţa severă, a intrat în casă, a privit tablourile şi a rămas fără cuvinte.
Cine a pictat acestea? a întrebat șoptit.
Fiul meu, iam răspuns cu mândrie.
Trebuie să le arătaţi specialiștilor, a spus, scoţând ochelarii. Băiatul dumneavoastră are un dar adevărat.
Neam temut de lume. Oraşul părea un monstru pentru Ilie fără gesturi familiare, fără semne clare.
Hai să mergem, iam spus, strângândui lucrurile. E târgul de artă al raionului. Trebuie săţi arăţi lucrările.
Ilie avea deja şaptesprezece ani. Era înalt, slab, cu degete lungi şi o privire atentă, ca şi cum ar fi observat totul. A clătinat din cap să discute cu mine era deşarte.
La târg, lucrările lui erau puse întrun colţ îndepărtat. Cinci picturi mici: câmpuri, păsări, mâini ce ţin soarele. Oamenii treceau pe lângă ele, aruncau priviri, dar nu se opreau.
Apoi a apărut o femeie cu părul cărunt, spate drept şi ochi pătrunzători. Stătea mulţumit în faţa picturilor, nu se mişca. Deodată sa întors spre mine:
Sunt lucrările dumneavoastră?
Ale fiului meu, am încuviințat, arătând spre Ilie, ce stătea lângă mine cu mâinile încrucișate pe piept.
Nu aude? a întrebat, observând gesturile noastre.
Da, din naştere.
Mă numesc Violeta Ionescu. Vin din galeria de artă din Chișinău. Această pictură, a tras o gură lungă, privind cea mai mică lucrare un apus de soare peste un câmp are ceea ce mulţi artişti caută ani de zile. Vreau să o cumpăr.
Ilie sa închisor, privind în faţa mea, în timp ce traduceam gesturile ei. Degetele i sau cutremurat, iar ochii i sau umplut de neîncredere.
Nu vă gândiţi să o vindeţi?, a întrebat cu vocea încărcată de profesionalism.
Nuvom, am început să spun, simţind sângele să irosească în obraji. Nu neam gândit nici măcar la vânzare. E sufletul lui pe pânză.
A scos un portofel de piele şi, fără să negocieze, a menţionat suma aceea cu care Ion lucra de şase luni la atelierul său de tâmplărie.
Săptămâna următoare sa întors. A luat a doua pictură mâinile ce ţin soarele dimineţii.
În toamna aceea, un poştar a adus un plic: În lucrările fiului dumneavoastră există rară sinceritate, o înţelegere a profunzimii fără cuvinte. Aşa caută adevăraţii admiratori ai artei.
Capitala nea întâmpinat cu străzi gri şi priviri reci. Galeria era o încăpere mică, întro clădire veche de la marginea oraşului. Zi de zi veneau oameni cu ochi atenţi, analizau compoziţia, culorile. Ilie stătea în depărtare, urmărind mişcarea buzelor şi gesturile.
Deşi nu auzea cuvintele, expresiile feţelor vorbeau de la sine: ceva special se întâmpla.
Au început burse, stagii, articole în reviste. Îl numeau Artistul Tăcerii. Lucrările lui strigăte mute ale sufletului au atins inimile tuturor celor ce le priveau.
Trei ani au trecut. Ion nu a putut să ţină lacrimile în frunte când la însoţit pe fiu la expoziţia personală. Eu am încercat să rămân calm, dar în interior totul bătea ca un tobe.
Fiul nostru e adult acum, departe de noi. Dar sa întors întro zi însorită cu o mână de flori de câmp. Ne-a îmbrăţişat, nea luat de mâini şi nea condus prin sat, prin priviri curioase, până la un câmp îndepărtat.
Acolo se înălţa o casă nouă, albă, cu balcon şi ferestre mari. Satul se întreba cine era bogatul care o ridica, dar niciunul nu ştia de care este vorba.
Ce e asta? am șoptit, nemeşcând să cred ochilor mei.
Ilie a zâmbit şi a scos cheia. Înăuntru erau camere spaţioase, atelier, rafturi de cărţi, mobilă nouă.
Fiule, a exclamat Ion, privind în jur, e casa ta?
Ilie a clătinat din cap şi, prin gesturi, a arătat: A noastră. A voastră şi a mea.
Apoi ne-a dus în curte, unde pe peretele casei se afişa o pictură uriașă: coşul lângă poartă, femeia cu faţa luminată ţinând copilul, şi deasupra, cu semnele noastre, scrisul: Mulţumesc, mamă. Am rămas înmărmurită, neputincioasă. Lacrimile misau curgător pe obraji, dar nu leam şters.
Ion, mereu reţinut, a păşit brusc înainte şi la strâns pe Ilie întrun sărut puternic, atâtÎnvățăm să ascultăm cu inima, căci în tăcere am descoperit că dragostea nu are nevoie de cuvinte.
