Starea de spirit a lui Mihăiță Ionescu a dispărut de parcă sar fi stins luminița de la televizor, imediat ce, parcând mașina pe strada Floreasca, a intrat în scara blocului. În apartament la întâmpinat monotonia familiară: papucii lau așteptat la intrare, mirosul apetisant al cinei în vârf de arătură, curățenia de săptămâna trecută și florile în vaza de pe noptieră.
Nu la impresionat deloc prezența soției, Mara, acasă. Ce să facă o femeie de vârstă cu zilele libere? se gândea el, în timp ce îşi imagina că ar coace plăcinte și ar tricota șosete. Desigur, a exagerat cu șosetele, dar ideea era evidentă.
Mara ia ieșit în întâmpinare cu un zâmbet și cu o tavă plină:
Obosit, dragule? Am făcut plăcinte cu varză și cu mere, exact cum îți plac
Și sa înghețat sub privirea serioasă a lui Mihăiță. Era în pijamă de casă, cu părul ascuns sub o bentiță mereu la fel când se apuca de gătit.
Obiceiurile ei de a-și aranja părul veniseră din anii în care lucrase ca bucătăreasă. Ochii îi erau puţin conturaţi, buzele lucioase un stil pe care Mihăiță îl găsea acum vulgar. Ce ciudă să înveţi săți colorezi bătrâneţea! a exclamat el, fără să se gândească.
Mara a rămas mută, dar nu a venit să-i întindă masa. Mai bine plăcintele sub prosop, ceaiul aburind; să se descurce și el singur.
După duș și cină, bunăvoinţa ia revenit, la fel ca amintirile din ziua aceea. În halatul său de bumbac, Mihăiță sa așezat în fotoliul din colț, prefăcânduse că citește. Așa cum spunea noua sa colegă:
Sunteţi un bărbat cu adevărat atrăgător, chiar și interesant.
Mihăiță avea 56 de ani și conducea departamentul juridic al unei mari companii din București. Sub comanda lui lucrau un proaspăt absolvent, trei colege de peste patruzeci de ani și, până recent, o colegă aflată în concediu de maternitate. În locul ei fusese angajată Lăcrămioara.
În ziua în care Lăcrămioara a fost repartizată la birou, Mihăiță era în delegație. Prima dată când a văzut-o, a invitat-o în cabinet să se cunoască. A intrat cu un parfum fin, cu o notă de prospeţime tânără. Faţa îi era încadrală de bucle aurii, ochii albaştri scânteiau de încredere. Buze suculente, o aluniţă pe obraz cum de ar putea fi ea de doar 30 de ani? Mihăiță ar fi crezut că ar putea fi și 25.
Era divorţată și mamă unui băieţel de opt ani, pe nume Vasile. Nu ştia exact de ce, dar ia trecut prin minte: Bine!
Vorbind cu noua colegă, a făcut câteva glume, spunând că acum are un şef atât de bătrân. Lăcrămioara a clătinat pe pleoape şi a răspuns cu un nu cred că e aşa de rău, de parcă ar fi pus în discuție tot ce-i zguduia. Mara, care se desprinsese de supărarea ei, a apărut lângă fotoliu cu un ceai de tei. El a încruntat: Tot timpul nepotrivit.
Totuşi, a înghiţit fără să se plângă. Deodată sa întrebat ce ar putea face o tânără frumoasă ca Lăcrămioara în acea zi și inima ia bătut cu un vârtej de gelozie veche, pe care îl credea uitată.
***
După muncă, Lăcrămioara a intrat în supermarketul din apropiere. A luat brânză, o pâine și iaurt pentru cină. Sa întors acasă cu o faţă neutră, fără zâmbet. În loc de tandreţe, a îmbrăţiat pe Vasile, care a ieşit în fugă să se joace.
Bătrânul a reparat ceva pe balcon, unde avea un mic atelier, iar Mara a pregătit cina. A scos cumpărăturile pe masă, a anunţat că îi doare capul și că nu vrea să fie deranjată. De fapt, era melancolică.
Lăcrămioara, încă născută dintrun divorţ cu tatăl lui Vasile, încă spera să devină mama de suflet pentru cineva. Toţi cei care erau demni erau deja căsătoriţi și dorau relații uşoare.
În cele din urmă, Lăcrămioara şi Mihăiță au început să lucreze împreună, părea că sau îndrăgostit pe loc. Doi ani pătraţi de pasiune. Chiar ia închiriat un apartament (mai ales pentru comoditatea lui). Dar de îndată ce a început să miroasă de mâncare prăjită, a spus că trebuie să se despartă şi ca ea să fie concediată.
A găsit un alt loc de muncă, iar apoi a revenit să locuiască din nou cu părinţii şi fiul. Mama ei plângea de milă, iar tatăl îi spunea că copilul ar trebui să crească cu mama, nu doar cu bunicii.
Mara, soţia lui Mihăiță, observase de mult că bărbatul ei trecea printro criză de vârstă. Pare că are tot ceși dorește, dar îi lipseşte ceva esenţial. Se temea să nu devină cel principal pentru el. Încerca să uşureze tensiunea, gătea cei place, era mereu îngrijită, nu se lăsa în discuţii de suflet, deşi îi lipsea mult.
Încerca să-l atragă la dărăne, la casă de vacanţă, dar Mihăiță era mereu plictisit, cu fruntea încruntată.
Probabil că ambele părţi vroiau schimbări, aşa că romanceul dintre Mihăiță şi Lăcrămioara sa aprins în câteva săptămâni. La două săptămâni de la apariţia ei la firmă, el a invitat-o la prânz şi a scos-o acasă cu mașina.
A atins mâna ei, iar ea sa întors spre el cu obrajii rumeniţi.
Nu vreau să ne despărţim. Vii la casa mea la țară? a șoptit Mihăiță, cu vocea răguşită. Lăcrămioara a aprobat, iar maşina a plecat ca un fulger.
În fiecare vineri, Mihăiță termina munca cu o oră mai devreme, dar la ora nouă seara, soţia ia trimis un mesaj: Mâine vorbim. El nu ştia cât de potrivită era acea frază pentru discuţia ce urma să vină. Mara ştia că nu se poate aprinde o flacără după 32 de ani de căsnicie.
Totuşi, el era atât de drag, încât pierderea lui ar fi însemnat să-i pierdă o parte din sine. Chiar dacă era morocănos, mâzgăluit şi uneori chiar băgăcelul în stilul său de bărbat, rămânea în fotoliul său preferat, luând cina şi respirând alături de ea.
Mara, căutând cuvinte care să oprească destrămarea vieţii, nu a adormit până dimineaţa. Întrun moment de disperare, a scos albumul de nuntă, cu poze în care erau tineri şi plini de speranţă. Ce frumoasă era!
Mulţi visau să o numească pe a lor. Bărbatul trebuia să-şi amintească. Ia venit impresia că, dacă ar veni, ar vedea (cu un mic în condiţiile adăugat) fragmentele fericirii lor şi ar înţelege că nu totul se poate arunca la gunoi.
Însă el sa întors doar duminică, şi ea a realizat: totul sa terminat. În faţa ei era alt Mihăiţă, cu adrenalina la maximum. Nu mai avea ruşine sau jenă.
Spre deosebire de soţia care se temea de schimbări, el le dorea şi le accepta cu bucurie. Avea un ton în care nu tolerează obiecţiunile.
De atunci, Mara se simţea liberă. Închidea dosarul de divorţ a doua zi. Copilul cu familia sa urma să se mute la ea, conform legii. Apartamentul cu două camere, în care locuia familia copilului, aparţinea pe hârtie lui Mihăiţă era moştenire.
Mutarea întrun apartament cu trei camere la mamă nu ar afecta condiţiile de trai ale tinerei familii, iar el avea şi casa de vacanță. Maşina, evident, rămânea a lui. Privind la dăceaţi, îşi păstra dreptul să se odihnească acolo.
Mara ştia că arată ridicol şi neatrăgător, dar nu a putut opri lacrimile. Îi împiedicau să vorbească, ieșind sunete incoerente. A cerut să se oprească, să se gândească la amintiri, la sănătate, chiar şi la a ei. Ultima cerere ia stârnit furia. Sa apropiat, a şoptit, ca un strigăt:
Nu mă trage în bătrâneţea ta!
Ar fi neînţeles să spunem că Lăcrămioara la iubit pe Mihăiţă şi a acceptat propunerea lui de căsătorie în prima noapte pe la țară. Statutul ei de femeie căsătorită o atrăgea, iar răspunsul il dădea un bărbat care renunţase la ea.
Să locuiască întrun apartament unde tatăl său punea ochii pe ea cu privire severă părea neatractiv. Vroia un viitor stabil, pe care Mihăiţă îl putea oferi. Nu era cea mai rea opţiune, recunoştea ea.
Deşi avea peste şaizeci de ani, nu părea un bătrân. Era înalt, tânăr în aparenţă. Şef de departament. Inteligent la treabă şi plăcut în companie. În pat nu era egoist, ci entuziast. Nu avea nevoie de apartament închiriat, de bani pe fugă, de furturi. Unul dintre plusuri era că era sceptic legat de vârstă.
După un an, Lăcrămioara sa săturat de dezamăgire. Se simţea încă o fetiţă, dorea aventuri zilnice, nu doar o dată pe an şi nu în ritm lent. Îşi dorea concerte, să meargă la apărarea valurilor, să se bronzeze întrun costum de baie ștrengăresc, să petreacă cu prietenele.
Tinereţea şi temperamentul îi permiteau să combine totul cu viaţa de familie. Chiar şi fiul său, Vasile, nu-i stătea în cale să trăiască activ.
Mihăiţă, pe de altă parte, era un avocatdirector experimentat, rezolvând nenumărate probleme pe parcursul zilei, dar acasă devenea o persoană obosită, care dorea linişte şi respect pentru obiceiurile sale. Oaspeţii, teatrul şi chiar plaja erau acceptate, dar cu măsură.
Nu se opunea intimităţii, dar odată mergea la culcare în jurul orei nouă.
Mai mult, trebuia să țină cont de stomacul său fragil, care nu suporta prăjituri, cârnaţi sau produse procesate. Fosta sa soție îi întrecea cu mâncăruri la aburi. Uneori îi era dor de acele feluri de mâncare.
Lăcrămioara gătea pentru Vasile, fără să înțeleagă cum o mică durere de burtă putea apărea după chiftele de porc.
În capul ei nu păstra lista de medicamente, crezând că bărbatul adult le poate cumpăra și lua aminte singur când să le ia. Astfel, o parte din viaţa ei a curg. fără el.
Îşi lua copilul cu sine la excursii, ținând cont de interesele lui, și se alătură prietenelor. Ciudat, însă, vârsta lui Mihăiţă părea să o împingă să trăiască mai repede.
Încă nu mai lucrau împreună directoratul considera că ar fi neetic, iar Lăcrămioara a trecut la o firmă notarială. A oftat uşor, gândinduse că nu va mai sta toată ziua sub ochii lui, care îi amintea de tată.
Respectul era sentimentul predominant pe care Lăcrămioara îl simţea faţă de Mihăiţă. Poate că nu era suficient pentru fericirea lor.
Se apropia sărbătoarea de 60 de ani a lui Mihăiţă, şi Lăcrămioara dorea un eveniment grandios. El, însă, a rezervat o masă întrun restaurant mic, cunoscut, pe care îl frecventase de-a lungul vieţii. Se păÎn acea seară, Mihăiță a înțeles că adevărata sărbătoare era liniștea alături de Mara și a ridicat un pahar de vin în semn de reconciliere.
