Într-un vis ce curgea ca un râu de lut albastru, micuța Sânziana nu reușea să înțeleagă de ce părinții ei nu o iubeau. Tatăl o supăra, iar mama părea să execute mecanic îndatoririle de îngrijire, privind mai mult starea sufletului soțului ei decât a copilului.
Bunica din partea tatălui, Natalia Nicolae, explică că tatăl lucrează mult, mama lucrează ca să nu le lipsească lui Sânziana nimic. Și mai la treabă cu treburile casei, adăuga ea, cu o voce ce tremura ca o lampă de oilă.
Adevărul i-a ieșit la iveală când Sânziana avea opt ani, ascultând întâmplător o ceartă între părinți.
Nico, din nou supa e prea sărată! strigă tatăl, cu glas de camionist. Nu poți face nimic cum trebuie, omule!
Mihăi, ce faci?! Am încercat, totul a fost în regulă se apăra mama, cu ochii întredeschiși.
Întotdeauna în regulă cu tine! Nici măcar nu ai născut un băiat! Bărbații mă batjocoresc bărbat de rezervă!
Tatăl, un șofer de camion cu propria remorcă, cu ochii căzuți în spatele cernelor de pe câmp, nu era de fapt subiectul râsului, dar cuvintele-i păreau sări ca niște pietre în apă, iar Sânziana se simțea din ce în ce mai ciudată.
Înțelegea atunci de ce părinții o trimiteau la bunică când tatăl se întorcea dintr-un traseu lung: nu puteau privi nufiul în ochii lor.
Sânziana se încurca în lumina bunicii. Învățau împreună, coceau, chiar cusăun pe străduțele de dor. Dar inima îi era grea să vadă cum părinții se comportau.
Curând, Mihăi și Nicoleta anunțară că se mută în orașul mare, București. Ne-am săturat de sat, vrem ceva nou, poate și un fiu să ne apară în capitală, spunea tatăl, iar mama își dăduse din nou consimțământul, cum se întâmplă la fiecare sărbătoare.
Problema era că Sânziana nu era invitată la această viață nouă.
Vei locui cu bunica, apoi te vom lua, murmură mama, ascunzând privirea.
Eu chiar nu vreau să vin cu voi prefer bunica, răspunse Sânziana, cu inima strânsă de rușine, dar cu glas puternic.
Și tot așa, rămâne cu bunica iubitoare, cu prieteni apropiați și cu profesorii cunoscuți. Părinții săi să trăiască cum vor; ea nu va mai slăbi pentru ei.
Sânziana abia împlinise zece ani când Mihăi și Nicoleta au primit în sfârșit așteptatul fiu, fratele ei, Bogdan. Tatăl a anunțat vestea printr-un videocall, în timp ce părinții nu veniseră niciodată la ea, mama limitânduse la telefoane, iar tatăl trimitea salutări.
Ocazional îi trimiteau lui Natalia Nicolae sume în lei, dar Sânziana trăia în principal din sprijinul bunicii.
Un an mai târziu, mama a venit brusc, declarând că Sânziana trebuie să se mute cu ei. S-a prezentat în fața ei ca o rază de soare.
Așa, micuțo, vom locui toți împreună. În sfârșit, vei cunoaște frațiorul tău veți deveni prieteni.
Nu vreau să plec nicăieri, protestă Sânziana, mi se pare bine cu bunica.
Nu te certa, copilă! Ești adultă, trebuie să ajuți mama, încleștă mama.
Nico, opreștete!, interveni Natalia cu glas de clopot. Dacă vrei să transformi pe Sânziana întro bonă gratis, nu te lăsa!
E fata mea, ne vom descurca singuri! scuipă mama.
Bunica nu se lăsa însă înfrântă:
Dacă nute oprești, îmi declar că aţi abandonat copilul! Vă pierd drepturile de părinte nuo să o ierte nimic!
Încă se certau. Sânziana nu auzea, căci bunica o trimitea urgent la magazin. Mama nu mai vorbea de mutare și, a doua zi, plecă.
Următorii zece ani nu aduseseră părinții la ușă. Sânziana termină școala, apoi colegiul, și cu ajutorul vechiului prieten al bunicii, Ilie Fedor, găsi un job ca contabilă la o firmă mică.
Începu să iasă cu șoferul Vlad, iar cuplul plănuia o nuntă, dar trebuia să amâne Natalia Nicolae murise.
Tatăl și mama veniseră la înmormântare, dar lăsaseră pe Bogdan la o cunoștință nu era loc pentru el la un eveniment atât de trist.
Sânziana nu simțea altceva decât durere; pierderea bunicii o lovea ca o furtună de primăvară.
Poate de aceea nu înțelese imediat discuția tatălui la masa de pomenire.
Aha apartamentul este învechit, oftează el, privind în jur. Nimeni nu-l va dori.
Kali, replică mama, cu o notă amară. Nu acum.
Ce trebuie să rezolvăm toate imediat. Trebuie să plecăm acolo e Bogdan singur.
Ilie Fedor, cu sprâncenele încruntate, întrebă:
Ce vrei să vinzi, Kali?
Apartamentul. Bogdan are nevoie de casă Banii nu vor ajunge la un apartament în oraș, dar la avansul primei rate ar trebui să fie suficient. Până la 18 ani vom plăti ipoteca.
Sânziana privea prin fereastră, nepăsătoare la discuție.
Ce vrei să faci, Kali, să arunci pe fetița ta în vânt?, întrebă Ilie. Unde va locui?
Este adultă! Să se căsătorească, iar soțul să-i asigure un cămin! răspunse tatăl.
Mda, spuse Ilie, Natalia a avut dreptate spre tine Dar nuva merge, Mihăi. Există un testament legal și apartamentul aparține exclusiv Sânzianei.
Tatăl tăcu.
Ai supărat bunica?, aruncă el o replică către Sânziana, care în sfârșit se implică. Nui nimic! Mai vedem testamentul se poate contesta.
Și asta Natalia a prevăzut, spuse liniștit Ilie. Ține minte, Mihăi, nui voi da Sânzianei.
Tatăl a cerut o consiliere rapidă și a înțeles că legea stă de partea fetei.
Sânziana, ai conștiință?, aruncă el, încercând să o convingă să renunțe la moștenire. Căsătoreștete, bărbatul săți asigure un cămin, iar Bogdan are nevoie de locuință el e bărbat. Renunță la moștenire!
Numi vine în minte, răspunse ea, ferm.
Îți dăm o mie și două sute de lei pentru avans, ia un credit ipotecar.
Nu vreau și nu vreau să vorbesc cu tine!
Dacă nu pleci, chem poliția. Vă vom da afară de aici.
Sânziana hotărî să urmeze voința bunicii, care nu dorea să rămână fără acoperiș.
Tatăl nu iubea poliția; prefera să nu se amestece cu legea. Întors cu mama, nu mai vorbi de ea în următorii patru ani.
În acest interval, Sânziana și Vlad s-au căsătorit și au primit o fetiță, Natalia. Banii familiei erau mereu la limită, dar trăiau în armonie și fericire. Dintr-o dată, telefonul s-a aprins: mama Sânzianei striga:
E vina ta! Din cauză de tine, Călin a murit!
Dacă nu te fi implicat în acel apartament blestemat, tatăl nu ar fi trebuit să călătorească atâta, se plânse ea, vărsând lacrimi.
Ești doar în altă parte. Ai nevoie de ajutor la înmormântare?, întrebă Sânziana, tăcând.
Îi părea rău pe Mihăi, dar îl percepea ca pe un străin, nu ca pe un tată.
Numi trebuie nimic! Datorită ție, Bogdan a rămas orfan! Trăiește cu asta!, spuse mama, și închise firul.
Sânziano, nu ești vinovată, nui așa?, întrebă bărbatul prezent. El vedea cum fața ei se palidă.
Poate, dacă aș, începu ea.
Nupoți să te învinovățești! Ei te-au abandonat cu ani în urmă, nu e de mirare să nu te mai dorim!
Ai dreptate, oftă Sânziana.
Un an mai târziu, mama reapărut fără avertisment, învechită, cu buzele strânse, privind cu ochi reci la fiică și aducând noi cereri:
Bogdan are nevoie de bani. E fratele tău, dacă ai uitat, spuneam. Urmează să intre la facultate, dar nuva primi bursă, așa că trebuie să-l ajuți. Toată vina e a ta.
Numi spune asta, îl întrerupse Sânziana. Nusunt vinovată și știi bine că nuo poți face.
Văd că educația Natăliei Nicolae a dat roade, zâmbi mama. Ma tolera mereu să num poată, și tu ai crezut că ești la fel crescută.
Dacă mai spui vreun cuvânt urât despre bunică, te arunc afară! Nu am bani. Dacă iaș avea, nu ii aș da.
Băgate pe sârmă, nunevoie să mă înfrunți. Văd cum trăiți.
Soțul lor recent renovase apartamentul, cumpărând mobilă și electrocasnice noi, costuri adunate în doi ani, restul printrun credit aproape plătit.
Niciun cuvânt nu ieșise din gura Sânzianei nu era momentul să se justifice în fața acelei femei străine.
Ai întreba măcar despre nepoată, din politețe.
Are ambii părinți, deci totul e în regulă, replică mama. Dar noi cu Bogdan nu primim ajutor!
După cât știu, primiți pensie de urmaș și voi lucrați, așa că trăiți din ce aveți. Lăsațil pe Bogdan la colegiu.
Ce spui? Că Călin visa ca fiul său să aibă studii superioare!.
Bine, destul! Nuți dau bani. Discuția sa terminat.
O veche teamă a revenit în Sânziană părinții nu visau la viitorul ei, nici nul planificaseră.
Bine, spuse mama, îndreptânduse spre ușă. Dacă nuvrei să cooperezi, vei plăti altă cale.
În seara aceea, Sânziana povesti despre vizita mamei la soțul ei.
Ce poate inventa?… Cum își găsește bani de la noi? Nui avem.
Nu știu, spuse ea, dar sunt sigură că are un plan. Nu ar fi venit așa, la întâmplare.
Planul lui Nicoleta se dezvălui când Sânziana primi o citație la judecată.
Ai pierdut mințile? Ce vrei să faci la tribunal?, o întreabă ea calm.
Vreau să te forțez să ajuți fratele meu, spuse mama. Legea există! Ai timp să te răzgândești și să nu te rușinezi în instanță.
Așadar, nute rușinezi să te repeți?
Legea este de partea mea. Eu sunt mamă, apăr copilul meu!
Eu nu sunt copilul tău, murmură Sânziana, și închise firul.
În tribunal, Nicoleta susținu un spectacol de lacrimi, povestind cum a fost nevoită săși lase copilul la bunică, cum a născut pe Bogdan și a pierdut soțul, pierzând și mijloacele de trai. Judecătorul o simpatiza, dar Sânziana, cu calm de vis, prezentă adevărata poveste a familiei.
În final, judecătorul, uitânduse la pensia modestă a lui Bogdan și la salariul Nicoletăi, constată că familia se afla sub pragul sărăciei. Cererea lui Nicoleta fu respinsă.
În sală, Nicoleta aruncă un singur privire plină de ură spre fetiță și pleacă fără să se despăte.
Sânziana nu era sigură dacă mama va reveni vreodată cu alte pretinzări.
(Visul se așterne ca un nor de fâne, iar Sânziana rămâne cu amintirea unei bunici ceÎn dimineața în care norii se risipesc, Sânziana deschise ușa casei cu brațul bunicii și, cu inima liniștită, păși spre viitorul ce o aștepta, știind că niciun vis nu e prea îndepărtat când îl poartă cu sine.
