Pentru un bărbat, înălțimea mică e ca o pedeapsă divină. Andrei Popescu se rușina de mic că era cel mai scund. Dacă în clasa a treia încă visa că-i va ajunge din urmă pe colegi, până în clasa a zecea renunțase la orice speranță.
Om bun era, cu inima deschisă, mereu gata să ajute, așa că-l iubea tot satul. După școală n-a plecat la facultate, a făcut școala de șoferi și s-a angajat la ferma cooperativă. Toți colegii își făcuseră familii, dar Andrei rămăsese burlac – nu găsea o mireasă care să-i placă și să fie la înălțimea lui.
Într-o vară, se întorcea de la centrul raional Hîncești când zări la marginea orașului o fată mică, cu pălărie colorată și geantă uriașă. „Așa soție mi-aș dori”, își spuse el zâmbind. Trecu cu vederea că vântul îi smulse pălăria, aruncând-o peste drum. Fata o alergă fără să se uite-n trafic.
Andrei frână brusc, dar nu o văzu până nu deschise portiera: ea plângea sub roți.
— Te-ai rănit? Unde te doare? De ce ai sărit așa?
Fata clătină din cap, privindu-l cu ochi umezi:
— Nu mă doare. Pălăria… mama mi-a dat-o. Am puține amintiri de la ea.
Andrei nu ascultă cuvintele. O privițe șocat: era visul lui – femeia pe care o sărutase în vise, mama copiilor săi.
— Pălăria! Stai! o luă el la fugă, o scutură de praf și i-o întoarse.
— Sunt Andrei. Unde mergi? Te duc.
Otilia – așa o chema – urcă în cabina lui. Povesti că merge la mătușa Ruxandra din Roșiori. Terminase școala de bucătari, iar tatăl ei, văduv de cinci ani, o înlocuise cu altă femeie și copii.
Satul Otiliei era aproape de al lui. Pe drum, Andrei opri mașina și-o luă de mână:
— Otilio, nu e întâmplător că pălăria ta a zburat în calea mea. De când te-am văzut, știu că ești soția visurilor mele. Vrei să ne căsătorim?
Ea se uită la pălărie, apoi încuviință.
— Mergem la mătușa ta să cerem voie! râse el ușurat.
După două luni se căsătoriră. Vecinii le urau noroc, iar ei nu se săturau unul de celălalt. Peste an, se născu primul lor copil, Alex. Otilia începu să crească în înălțime – după trei nașteri, depăși cu un cap soțul.
— Mă vei părăsi acum? întrebă ea tristă.
— Te iubesc oricum, răspunse el atingându-i obrazul. Nu mă lăsa niciodată.
Trecuseră ani. Ajunseseră bunici, apoi străbunici. Satul îi admira: bătrânul Andrei, șchiop, își îmbrățișa mereu soția înaltă pe stradă. Până într-o zi când, reparând acoperișul, el căzu sub grinzi. Otilia, cu putere de uriaș, îl duse sângerând la dispensar.
În spital, vecinii o vedeau pe Otilia șovăind singură pe drum, mângâindu-și talia unde el o ținuse. Dar se vindecă. Trăiră împreună până la bătrânețe, mâna în mână, dovadă vie că dragostea nu cunoaște măsură.
