Pentru un bărbat, statura mică era ca o pedeapsă divină. De mic, Andrei Popescu se rușina că era cel mai scund dintre toți. Dacă în clasa a treia încă visa să-i ajungă din urmă pe prieteni, până în clasa a zecea renunțase la orice speranță.
Om bun era, cu inima deschisă și gluma pe buze, mereu gata să ajute. Întreg satul îl iubea și-l respecta. După școală, nu plecase la facultate, făcuse școala de șoferi și lucra la o fermă din zonă. Viața mergea, dar toți colegii lui își făcuseră familii, iar Andrei rămăsese singur. Nu găsise nicio fată care să-i placă și să fie la înălțimea lui.
Într-o vară, plecase în orașul Orhei pentru muncă. Întorcea seara acasă când, la marginea orașului, zări o tânără scundă cu o pălărie colorată și o geantă uriașă. „Aș vrea s-o iau de soție”, își spuse el zâmbind. „E drăguță, zveltă și, poate, frumoasă.”
Trase pe dreapta, nu-i venea să treacă mai departe. Și cum să nu! Vântul smulse pălăria fetei, aruncând-o peste drum. Fără să stea pe gânduri, ea o luă la fugă după ea. Andrei frână brusc, dar când sări din cabina, o văzu pe fată plângând sub roți.
— Te-ai rănit? Unde te doare? De ce te-ai aruncat?
Fata clătină din cap, privindu-l cu ochi umezi:
— Nu mă doare. Pălăria… mama mi-a dat-o. Mai am puține de la ea.
Andrei nu înțelegea nimic. O privea țintă. Era ea! Visul lui din toate nopțile, femeia pe care o sărutase în vise și cu care își imaginase o casă plină de copii.
— Pălăria? O aduc acum!
O recuperă de pe marginea drumului, o scutură de praf și i-o întoarse.
— Sunt Andrei. Unde mergi? Te duc.
Otilia — așa o chema — urcă lângă el. Povesti că mergea la mătușa Raia din satul Zorile. Terminase școala de bucătari, iar mătușa, singură, o chemase să locuiască cu ea. Tatăl ei își adusese altă femeie în casă, care ocupase și camera Otilii.
Satul Zorile era lângă cel al lui Andrei. Conducea mașina, dar inima îi zvâcnea. Oprind brusc, se uită drept în ochii ei:
— Otilia, poate nu e întâmplător că pălăria ta a zburat în fața camionului. De când te-am văzut, știu că pentru tine am trăit. Vrei să fii nevasta mea? Te iubesc și te voi iubi mereu.
Otilia îngheță, privi lung pălăria, apoi dădu din cap.
— Mergem la mătușa Raia să-ți cer mâna! spuse Andrei, luând-o de mână.
Două luni mai târziu, se căsătoriră. Satul le ură fericirea, iar ei păreau că se topesc unul în altul. Peste un an, se născu primul copil, Alex. Fericirea le acoperi ochii: Otilia începu să crească. În doi ani, aveau trei copii, iar ea îl depăși cu un cap pe Andrei, umplându-se și ea după nașteri.
— Așa e la noi în familie, spuse mătușa Raia. Căsnicia și copiii o maturizează.
Prietenii îl tachinau pe Andrei, iar Otilia se întristă:
— Mă vei părăsi? La ce te mai folosesc?
El îi mângâie obrazul:
— Te iubesc așa cum ești. Doar nu mă părăsi și tu!
N-au mai vorbit despre asta. Trăiau fericiți. În cinci ani, aveau cinci copii. Otilia creștea încet, apoi se opri. Satul le admira dragostea. Când mergeau împreună, Andrei o îmbrățișa cu gingășie, iar ea îi apăsa mâna. Nimeni nu râdea; dimpotrivă, le invidiau.
Într-o zi, Andrei căzu de pe acoperișul vechi al hambarului. Otilia, puternică ca un bărbat, îndepărtă grinzile, îl luă în brațe și alergă cu el la dispensar. Își mulțumea norocul pentru înălțimea și puterea ei. În timp util, sora de infirmierie opri sângerarea și salvă viața lui.
Andrei zăcu mult în spital. Vecinii oftau văzând-o pe Otilia mergând singură, ținându-se de coastă ca și cum soțul ei ar fi fost alături.
Copiii au crescut, au avut nepoți și strănepoți, dar în sat nu exista cuplu mai fericit decât bătrânul Andrei, șchiop și mic, și Otilia, înaltă și rotundă, care și-au păstrat dragostea toată viața, mână în mână.
