Mi-e rușine să te iau cu mine la banchet, Dănuț nici nu-și ridică ochii din telefon. O să fie lume acolo. Lume normală.
Nicoleta stă lângă frigider, ținând un pachet de lapte în mâini. Doisprezece ani de căsnicie, doi copii. Și acum îi este rușine cu ea.
O să mă îmbrac în rochia cea neagră. Cea pe care chiar tu mi-ai cumpărat-o.
Nu-i vorba de rochie, în sfârșit o privește. E despre tine. Te-ai neglijat. Părul, fața Ești parcă altcineva. La banchet vine Vlad cu soția. Ea e stilistă. Iar tu știi și tu cum stai.
Atunci nu merg.
Așa-i cel mai bine. Spun că ai febră. Nimeni nu zice nimic.
El pleacă la duș, iar Nicoleta rămâne pe mijlocul bucătăriei. În camera alăturată dorm copiii. Radu, zece ani, Doina, opt. Credit la bancă, facturi, ședințe cu părinții. S-a pierdut de tot în viața de acasă, iar bărbatul ei s-a apucat să se rușineze de ea.
Ce fel de bărbat face asta? Ilinca, prietena și coafeza ei, se uită la Nicoleta de parcă i-ar fi spus că s-a sfârșit lumea.
Să-i fie rușine de nevastă la banchet? Cine se crede el?
Șef de depozit. Tocmai a fost promovat.
Și acuma nu-i mai ești pe plac? Ilinca toarnă apă clocotită, grăbită și pică nervii. Auzi aici. Mai ții minte ce făceai înainte de copii?
Predam la școală.
Nu mă refer la muncă. Făceai bijuterii. Din mărgele. Încă mai am colierul acela cu piatra albastră. Mereu mă întreabă lumea de unde este.
Nicoleta își amintește. Împletea bijuterii seara, pe când Dănuț încă o privea cu admirație.
A fost demult.
Dar poți face iară. Ilinca se apropie. Când e banchetul?
Sâmbătă.
Perfect. Mâine vii la mine. Îți fac părul și machiajul. O sunăm pe Aurelia ea are rochii. Iar tu îți faci singură bijuteriile.
Ilinca, el a zis
Lasă-l cu a zis al lui! O să vii la banchet. Și să-l văd atunci!
Rochia adusă de Aurelia culoarea prunelor, lungă, cu umerii goi. O probează o oră, o ajustează, o prind cu ace și bolduri.
La nuanța asta merg doar bijuterii speciale, Aurelia analizează. Argintul nu merge. Nici aurul.
Nicoleta deschide o cutie veche. Din fund, învelit în cârpă moale, scoate setul de colier și cercei.
Aventurin albastru, lucrat manual. L-a făcut acum opt ani pentru o ocazie ce n-a mai venit.
Doamne, e superb! Aurelia rămâne încremenită. Tu l-ai făcut?
Eu.
Ilinca îi face părul o undă moale, naturală. Machiaj discret, dar plin de farmec. Nicoleta îmbracă rochia, își pune bijuteriile. Piatra rece i se așază la gât greu, serios.
Hai la oglindă, Aurelia o împinge.
Nicoleta se apropie. Și vede o femeie pe care nu a cunoscut-o multă vreme. Pe ea însăși, așa cum a fost cândva.
Restaurantul e pe malul Bâcului. Sala plină de mese, costume, rochii elegante, muzică. Nicoleta intră la timp, planificat, spre seară. Se face liniște câteva clipe.
Dănuț e la bar, râde la o glumă. O zărește chipul i se împietrește. Ea trece, fără să-l privească, ia loc la o masă mai retrasă. Stă dreaptă, cu mâinile pe genunchi.
Scuzați, e liber scaunul?
Un bărbat pe la 45, costum gri, ochi inteligenți.
E liber.
Oleg. Partenerul lui Vlad, am brutării prin oraș. Dumneavoastră?
Nicoleta. Soția șefului de depozit.
Se uită la ea, apoi la bijuterii.
Aventurin? Pare lucrat de mână. Mama mea colecționa pietre. Rar vezi așa ceva.
Eu l-am făcut.
Pe bune? Oleg se apleacă să vadă mai bine mărgelele. E nivel mare. Nu le vindeți?
Nu. Sunt casnică.
Straniu. Cu mâini ca ale dvs, nu stați acasă degeaba.
Toată seara o ține în discuție. Vorbesc despre pietre, creație, despre cum oamenii se pierd în rutina zilnică.
Oleg o invită la dans, aduce prosecco, zâmbește larg. Nicoleta vede cum Dănuț pândește de la altă masă. Fața lui se întunecă tot mai tare.
Când iese, Oleg o conduce la mașină.
Nicoleta, dacă revii la bijuterii sună-mă, îi întinde o carte de vizită. Cunosc oameni care caută piese ca ale tale. E nevoie de ele.
Ea ia cartea de vizită și încuviințează.
Acasă, Dănuț explodează după cinci minute.
Ce ai făcut acolo? Toată seara cu Oleg! Toți se uitau, ai idee? Au văzut cum nevastă-mea stă cu alt bărbat!
Nu am stat, am vorbit.
Vorbit! Ai dansat cu el de trei ori! Vlad m-a întrebat ce se întâmplă! Mi-a fost rușine!
Ție ți-e mereu rușine, Nicoleta își dă jos pantofii la ușă. Rușine să mergi cu mine, rușine dacă mă privesc oamenii. Ție chiar de nimic nu ți-e rușine?
Taci din gură! Te crezi cineva de ai pus pe tine o zdreanță? Nu ești nimic! Gospodină. Trăiești din banii mei și te dai mare!
Altădată ar fi plâns, s-ar fi retras în dormitor. Dar ceva în interior i se schimbă. Sau poate că, în sfârșit, s-a pus la loc.
Bărbații slabi se tem de neveste puternice, vorbește încet, calm. Ești complexat, Dănuț. Ți-e frică să nu aflu cât de mic ești cu adevărat.
Ieși din casă.
Mă duc la divorț.
El tace. O privește buimac, pentru prima dată îi dispare furia din ochi.
Unde te duci cu doi copii? Nu trăiești din mărgelele tale.
Ba da.
Dimineață, ia cartea de vizită și formează numărul.
Oleg nu o grăbește. Se întâlnesc la cafenea, vorbesc de afaceri. Îi povestește de o prietenă care are o galerie de piese unicat la Chișinău. Că oamenii s-au săturat de produsele de serie, că se caută lucrul manual.
Sunteți foarte talentată, Nicoleta. E rar să ai și gust și măiestrie.
Nicoleta începe să lucreze noaptea. Aventurin, jasp, sardonix. Coliere, brățări, cercei. Oleg duce produsele la galerie. După o săptămână sună s-au vândut toate. Crește numărul comenzilor.
Dănuț știe?
Nu mai vorbim.
Și divorțul?
Am găsit avocat. Pornim procedura.
Oleg ajută simplu, fără teatru. Dă contacte, găsește o chirie. Când Nicoleta își strânge bagajele, Dănuț stă în tocul ușii și râde.
Într-o săptămână te întorci plângând.
Ea trage fermoarul și pleacă fără să răspundă.
Șase luni. Două camere la marginea orașului, copii, muncă. Comenzile curg. Galeria îi propune expoziție. Își face pagină pe rețele, postează imagini. Urmăritorii cresc.
Oleg vine, aduce cărți copiilor, sună des. N-o grăbește, nu insistă. Doar este prezent.
Mami, îți place de el? întreabă Doina într-o zi.
Îmi place.
Și nouă. El nu țipă niciodată.
După un an, Oleg îi propune să fie împreună. Fără inel, fără ceremonie. La cină îi spune simplu:
Vreau să fiți lângă mine. Toți trei.
Nicoleta este pregătită.
Au trecut doi ani. Dănuț trece printr-un mall din Chișinău. După ce a fost dat afară, lucrează ca hamal Vlad a aflat de la cineva cum se purta cu soția și l-a concediat după trei luni. Cameră în chirie, datorii, singurătate.
Îi vede lângă o bijuterie.
Nicoleta într-un palton deschis la culoare, părul aranjat, la gât același colier de aventurin. Oleg o ține de mână. Radu și Doina râd, povestesc ceva.
Dănuț se oprește la vitrină. Se uită cum se urcă în mașină. Cum Oleg îi deschide ușa Nicoletei. Cum ea zâmbește.
Apoi se uită la propria reflexie în geam. Geacă uzată, chip posomorât, ochi goi. A pierdut regina. Iar ea a învățat să trăiască fără el.
Iar aceasta e cea mai grea pedeapsă să-și dea seama, prea târziu, ce a avut
Vă mulțumesc, dragi cititori, pentru comentarii și susținere!
