Mi-e tare dor de casă, băiete
Moș Victor a ieșit pe balconul apartamentului din Chișinău, și-a aprins o țigară și s-a așezat pe scăunelul mic din lemn. Un nod amar îi urca în gât, încerca să se țină tare, dar mâinile îi tremurau trădător. Niciodată nu s-ar fi gândit că va veni ziua în care să simtă că-i prea strâmt în propria lui casă…
Tata, nu te supăra și nu te enerva, te rog! a dat buzna pe balcon, Lenuța, fata lui cea mare. Nu-ți cer mare lucru… lasă-ne nouă camera ta și gata! Dacă nu te gândești la mine, măcar la nepoți. În curând merg la școală, dar stau toți cu noi în același dormitor…
Lenuța, nu mă duc la azil! a zis tata calm. Dacă vă e prea înghesuit aici, duceți-vă la mama lui Mihai, stă singură într-un apartament cu trei camere. Aveți fiecare spațiul vostru.
Știi bine că nu pot locui cu ea, nu ne-am înțelege niciodată! a strigat Lenuța și a trântit ușa de la balcon de sărea sticla.
Victor a mângâiat cățelul lui bătrân, Pufuleț, care le-a fost tovarăș credincios zeci de ani. Și-a amintit de Anișoara, nevasta lui, și scăpă o lacrimă. Mereu plângea când o pomenea. Cinci ani au trecut de când a rămas singur. De când nu mai are sprijinul ei, s-a simțit părăsit pe lumea asta, deși are fată și nepoți. S-au ținut una lângă altul o viață întreagă, și-acum, la bătrânețe, s-a trezit înfruntând singurătatea.
Lenuța au crescut-o cu dragoste, cu grijă, cu bunătate. Au încercat să-i arate ce-i e drept și frumos, dar iată că ceva, totuși, le-a scăpat pe drum… A devenit o femeie rece, egoistă și fără inimă.
Pufuleț a scâncit ușor și s-a așezat la picioarele stăpânului. Câinele simțea sufletul trist al moșului și suferea alături de el.
Bunicule, nu ne iubești deloc? a intrat Andrei, nepoțelul de opt ani, în cameră.
Ce vorbești tu acolo, Andrei? Cine ți-a băgat prostii în cap? s-a mirat Victor.
De ce nu vrei să pleci? Nu vrei să-mi dai mie și lui Costel dormitorul? Ești zgârcit! a zis băiatul printre dinți, cu ochii îngustați.
Victor voia să-i explice ceva, dar și-a dat seama că vorbește cu gura maică-sii. Lenuța apucase să-l pună pe copil împotriva lui.
Bine, mă mut. vocea lui era goală, stinsă. Vă dau camera…
Simțea că nu mai are ce căuta în clișeu, știa că nu e dorit acolo, de la ginerele care nu-i mai vorbea de luni de zile, până la nepoți care-l vedeau ca pe un intrus ce le ocupă spațiul.
Tată, pe bune accepți? a intrat încântată Lenuța.
Da… a zis, cu voce abia auzită. Promite-mi că nu-l batjocorești pe Pufuleț. Mă simt ca un trădător…
Termină! Avem grijă de el, îl scoatem la plimbare, îl răsfățăm. Și în weekend venim cu Pufuleț să te vedem. a încercat fata să-l liniștească. Am găsit cel mai bun azil, să vezi că o să-ți placă.
Două zile mai târziu, Victor era deja la un azil de bătrâni. Lenuța avusese demult totul pus la cale, abia aștepta să-l hotărască să plece. A intrat într-o cameră închisă la culoare, mirosind a mucegai și gândaci, și i-a părut rău amarnic. Lenuța l-a mințit, nu era azil privat cum spusese, ci unul de stat cu oameni necăjiți și singuri.
A lăsat lucrurile pe pat și a coborât afară. Pe banca din fața azilului, aproape plângea. Privea bătrânii obosiți și avea senzația că și el va fi ca ei în scurt timp, uitat și secătuit de viață.
Proaspăt venit? l-a întrebat o femeie bătrână, dar în continuare plăcută, care s-a apropiat.
Da…, a oftat greu Victor.
Nu te supăra așa mult… și eu am plâns la început, apoi m-am resemnat. Sunt Valentina.
Eu sunt Victor. Și dumneavoastră ați fost adusă de copii aici?
Nu, de nepot. N-am avut noroc de copii, mi-am lăsat apartamentul nepotului, dar s-a grăbit… A pus mâna pe casă și m-a aruncat aici. Măcar nu m-a lăsat pe drumuri…
Au vorbit până târziu, au depănat amintiri, despre soții lor, despre tinerețea care nu se mai întoarce. A doua zi, după micul dejun, au ieșit din nou să se plimbe.
Femeia asta aducea puțină lumină în viața lui Victor. Nu suporta să stea între acei pereți, mereu era afară. Mâncarea era slabă, mânca cât să nu leșine.
Victor tot o aștepta pe Lenuța. Poate s-o răzgândi, poate o să-i fie dor, și o să-l ia acasă. Dar treceau săptămâni, iar ea nu venea. Încercase să sune acasă, să afle de Pufuleț, dar nimeni nu răspundea.
Într-o zi, la intrare, Victor l-a zărit pe vecinul său, Ștefan Iliuță. Ștefan s-a mirat și a venit glonț la el.
Uite unde sunteți! a râs Ștefan. Ce tot spune fata dumneavoastră, că ați plecat la țară? Am simțit că e ceva la mijloc. Știam că nu l-ați lăsa pe Pufuleț de capul lui.
Ce vrei să spui? Victor era confuz. Ce s-a întâmplat cu Pufuleț?
Să nu vă faceți griji, l-am dus la adăpost, vă explic… Vedeam cum Pufuleț stătea zi-lumină la scara blocului, dar dumneavoastră nu apăreați. Am întrebat-o pe Lenuța dacă sunteți bine, mi-a spus că v-ați mutat la țară, că vrea să vândă apartamentul și pleacă la socrii. Și despre câine a zis că e prea bătrân și nu aveți chef să-l mai îngrijiți… Domnule Victor, ce se petrece, de fapt?
Moșul s-a luminat la față, a început să-i spună totul. Ar fi dat orice să poată da timpul înapoi, să nu greșească atât de grav. Nu doar că fata i-a luat liniștea vieții, dar i-a aruncat și prietenul său blănos pe stradă.
Mi-e tare dor de casă, băiete… a șoptit moșul.
Tocmai pentru asta am venit azi. Sunt jurist și lupt pentru drepturile bătrânilor. Și acum am un caz cu un moș rămas fără casă pus de vecini. Fiți liniștit. Nu v-a scos încă de la registru, nu?
Nu. Cel puțin nu cred, deși cu fata asta nici nu mai știu…
Pregătiți-vă, vă aștept la mașină. Nu-i de lăsat așa! Ce fel de copil e și ea?…
Moșul s-a ridicat rapid, și-a strâns bagajele, și a coborât. La ieșire, s-a oprit la Valentina.
Vali, eu plec. L-am găsit pe vecinul, mi-a zis că fata a dat câinele la adăpost și vinde casa. Ce să mai… a zis cu tristețe.
Dar eu? s-a mirat femeia.
Nu fi tristă, cum rezolv tot, mă-ntorc după tine. a promis Victor.
Zici tu așa Cui îi pasă de mine? a zis ea, cu ochii în lacrimi.
Te rog, nu te întrista! Am să țin promisiunea.
Victor n-a reușit să intre în apartament. Erau alte chei, și ușa era încuiată. Ștefan l-a dus la el acasă. Peste câteva zile, a aflat că Lenuța s-a mutat la soacră și a dat apartamentul cu chirie.
Mulțumită lui Ștefan, Victor și-a păstrat drepturile la locuință.
Ștefane, îți mulțumesc… Dar să fiu sincer, nu știu cum să trăiesc mai departe. Nu se va lăsa până nu mă scoate din apartament…
E o singură soluție. Vindem apartamentul, îi dai partea ei, și cu ce rămâne, îți luăm o căsuță la țară. Și pentru câine, și pentru liniștea ta.
E grozav! a zâmbit moșul. E tot ce mi-am dorit.
În trei luni, Victor se muta într-o casă mică la marginea satului Moldoveanca. Ștefan l-a ajutat cu totul, chiar și la mutat, aducându-l pe el și pe Pufuleț.
Trebuie să ne mai oprim undeva, a spus Victor.
De departe, a văzut-o pe Valentina șezând tristă pe banca de la azil, privind în zare.
Vali! a strigat-o moșul. Venim după tine, eu și Pufuleț! Avem casă la țară, aer curat, pădure, râuri, fructe, ciuperci! Hai cu noi, ce zici?
Cum să plec? s-a pierdut ea.
Uite așa, te ridici de pe bancă și vii cu noi! a râs Victor. Gândește-te bine, aici n-ai ce face!
Așteaptă zece minute? a întrebat cu lacrimi în ochi, zâmbind larg.
Bineînțeles! i-a întors zâmbetul Victor.
În ciuda răutății celor din jur, acești doi oameni au reușit să-și găsească liniștea și bucuria. Au înțeles, pe propria piele, că oamenii buni nu lipsesc. Și, oricât de greu ar fi, bunătatea tot învinge răutatea. Victor și Valentina au reușit să se apere și au găsit, în sfârșit, pacea și fericirea.
