Am jurat că dacă mama nu va mai fi, voi pleca după ea…
Aveam doar câțiva ani când am auzit pentru prima dată cuvântul “încercare”. Atunci nu am înțeles ce înseamnă, dar acum, la 44 de ani, pot spune cu certitudine: toată viața mea a fost o succesiune de încercări, una mai grea decât cealaltă. Și dacă nu ar fi fost mama, m-aș fi dat demult bătută. Fără ea, nu sunt nimic. Așa că am luat o decizie care, poate, va părea nebunie, dar este a mea: când ea nu va mai fi, voi pleca și eu.
Numele meu este Sofia. Când m-am născut, medicii nu le-au dat părinților mei nicio speranță. O formă rară de artrită sistemică, care îmi va înțepeni articulațiile tot mai mult cu fiecare an, îmi va răpi libertatea de mișcare, capacitățile și speranțele. Aveam trei ani când am înțeles că nu sunt ca ceilalți. Ceilalți copii alergau, săreau, se cățărau pe tobogane. Eu stăteam pe bancă și priveam. Uneori încercam să mă ridic — durerea era tăioasă până la lacrimi.
Părinții mei au renunțat la ideea de a avea un al doilea copil. Și-au dedicat toată viața mie. Tata, matematician strălucit, a lăsat știința și a început să accepte orice muncă, pentru ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Muncea douăzeci de ore pe zi pentru a ne cumpăra două apartamente — unul de închiriat și altul pentru a trăi. A construit o casă de vacanță, a devenit co-proprietar al unei firme împreună cu fratele său — totul pentru a-mi asigura viitorul.
A plecat când aveam douăzeci de ani. Mama a rămas. Unică. Puternică. Neînvinsă. Frumoasă femeie care nu s-a plâns niciodată. Dimineața — gimnastică, apoi micul dejun, proceduri, perfuzii, pansamente, vizite la medici, traduceri, întâlniri, apeluri, consultații — e alături de mine în toate. Nu pentru faimă, nu pentru că trebuie, ci pentru că iubește.
Am învățat acasă. Apoi am stăpânit engleza, germana, italiana și franceza. Lucrez ca traducător. Online. Uneori sunt invitată la seminarii — și mama e mereu alături de mine. Noi suntem una. Ea nu este doar mama, ea este universul meu.
Da, mă doare. Da, fiecare mișcare e un efort. Da, nu voi avea niciodată copii. Nu mă voi căsători. Nu voi cânta Chopin. Nu voi deveni medic, așa cum visam. Dar trăiesc. Pentru că mama trăiește.
Nu vorbim niciodată despre viitor. Este pactul nostru tacit. Știu că într-o zi va pleca. Așa e viața. Și știu că verișoara mea Olga va trebui să aibă grijă de mine — mama a aranjat totul cu ea, a făcut actele, testamentul, apartamentul. Am aflat întâmplător despre asta. Dar nu i-am spus nimic. Căci să fi spus, ar fi trebuit să spun și adevărul. Iar adevărul este acesta: nu vreau să trăiesc fără mama.
Nu mă tem de durere. Nu mă tem de singurătate. Mă tem de vid. Și acest vid va veni cu ultima ei suflare. Atunci îmi voi face și eu alegerea. Există multe moduri de a pleca demn — fără milă, fără strigăt, fără dramă.
Dar cât timp mama e aici — voi trăi. Pentru ea. Pentru zâmbetul ei. Pentru ca în fiecare dimineață să știe: încă sunt aici. Și în asta constă tot sensul.
