Mi-am pierdut portofelul. Mi l-a înapoiat un bărbat a cărui față o recunoșteam din pozele vechi de familie. Dar nimeni nu mi-a spus vreodată cine era el, de fapt.
Pierderea a avut loc, desigur, unde altundeva dacă nu în inima Chișinăului, la un shopping center unde cu o oră mai devreme întinsesem mândră bancnote de lei moldovenești, chit că-mi rămăseseră din ele fix praful de pe ele. Am constatat dezastrul abia acasă, când am dat buzna prin toate gențile, buzunarele hainei, până și sub scaunele din Dacia logan parcată strâmb în fața blocului. Totul dispărut: carduri, acte, bani. Am fugit la poliție, am dat telefon la bancă să-mi blocheze contul, trântind ușa și blestemându-mi neatenția ca orice moldoveancă stilată.
Două zile mai târziu, soneria interfonului sare în aer. “Doamna Agripina Ceban?” se aude o voce bărbătească. “Cred că am ceva ce vă aparține. Am găsit un portofel. Pot să urc?”
Am coborât cu inima zvâcnind mai rău decât la balul de absolvire. În fața ușii stătea un domn la vreo șaptezeci de ani, țanțoș, cu părul alb ca spuma laptelui și un palton albastru smuls probabil din vreo vitrină socialistă. În mână ținea portofelul meu roșu.
“Era pe banca de lângă intrarea la centru comercial. Probabil cineva l-a uitat intenționat acolo”, zice el blajin. L-am îmbiat la un ceai negru ca-n mahala, cu lămâie și zahăr cubic.
A refuzat politicos, dar înainte să plece, mă țintuiește cu o privire lungă și întreabă:
“Cum ziceți că vă cheamă? Chiar Agripina?”
Am dat din cap mirată.
Surâde obosit: Așa credeam. Aveți ochii ca Ileana.
Mi s-a tăiat respirația. Pe mama o chema Ileana.
“Îmi cer scuze, o cunoașteți pe mama mea?” am întrebat înghițind în sec.
Domnul mai face un pas înapoi: N-ar trebui Dar nu mă așteptam să-i semănați atât. Iartă-mă. Și evident, era gata să se evapore, dar apuc eu să zic:
“Stați! Vă știu chipul din copilărie. Pe o fotografie, mereu dosită în sertarul mamei. Îmi spunea vag că e ‘cineva de demult’. Dar niciodată n-a zis cine.
Rămâne pe loc, oftează greu.
Am fost cândva foarte apropiat de mama ta. Foarte apropiat, zice încet.
L-am chemat în bucătărie. Ceaiul a rămas neatins.
Mama ta mi-a fost logodnică, Agripina. Pe vremuri. În 72 urma să ne căsătorim. Dar s-a-ntâmplat ceva
Nu mai scot o vorbă.
Tatăl meu nu voia Familia băga bețe-n roate. Am fost un laș: am plecat în Germania, am lăsat-o singură. Când m-am întors, era cu altcineva și nu voia nici să mai audă de mine. Atunci am aflat că fusese însărcinată. Dar n-am știut niciodată dacă era copilul meu sau nu.
Mă privește lung, apăsat.
Și ce-ați făcut atunci? întreb eu abia șoptit.
Am mers la ea acasă, odată. V-am văzut de departe. Aveai vreo trei ani. Semănai leit cu mama ta. Dar m-am speriat și am fugit. N-am avut curaj. Ani de zile te-am urmărit din umbră. O dată te-am văzut la cimitir. Știu, pare ciudat. Nu voiam să-ți stric viața.
Nu știam ce să spun peste atâtea revelații.
“Adică… vreți să spuneți că s-ar putea să fiți tatăl meu?”
El dă din cap împovărat: Nu vreau nimic de la tine. Doar… voiam să știu dacă ai avut o viață bună.
Am vorbit mult după asta. Despre iubire, curaj, lașitate și cum un pas greșit poate schimba totul. La plecare mi-a lăsat un număr de telefon. Și un plic. În el, o fotografie veche cu mama și el: îmbrățișați, tineri, fericiți. Pe spate, o dedicație: Pentru totdeauna B. 1971.
Au trecut câteva săptămâni. Am făcut un test ADN. Confirmat: sunt fiica lui.
Nu i-am spus nimănui, decât soțului. Tata, cel ce m-a crescut, nu mai e printre noi. Mama a plecat cu secretul acesta în mormânt. Dar acum știu. Și știu că dragostea, chiar nerostită, lasă mereu urme. Uneori, ascunse într-un sertar cu poze. Alteori, în ochii unui necunoscut care, peste decenii, îți găsește portofelul și trecutul.
