Jurnal, 17 mai
Viața deseori îmi aduce încercări pe care, oricât aș vrea eu, nu știu mereu cum să le înfrunt cu sufletul împăcat. Mă gândesc astăzi la relația mea cu soacra, doamna Eugenia, și mă încearcă sentimente amestecate, mai ales după ce am aflat ce a făcut în trecut.
Am doi copii, din două căsnicii diferite. Maria, fata mea cea mare, are șaisprezece ani acum. Taică-său, Sorin, e mereu prezent în viața ei, deși s-a recăsătorit și are alți doi copii cu a doua soție. Nu a lăsat-o niciodată de izbeliște pe Maria, îi trimite lunar pensia alimentară în lei, dar mai presus de asta, îi este tată cu adevărat. Își sună fata, vorbește cu ea și-i arată că-i pasă.
Rareș, băiatul meu cel mic, n-a avut atâta noroc. Soțul meu, Andrei, a murit subit acum aproape doi ani, la doar trei zile după ce s-a internat în spital. Abia dacă pot să cred nici acum că nu mai este printre noi. Uneori am impresia că uşa se va deschide, îl voi vedea intrând cu zâmbetul lui larg, urându-mi o zi bună, Luminița. Și mă trezesc plângând toată ziua.
Pe mama lui Andrei, soacra mea Eugenia, am simțit-o mereu aproape. Durerea i-a fost aproape la fel de mare ca mie, căci Andrei era unicul ei fiu. Așa am ajuns să ne susținem reciproc, să ne ajutăm să răzbim prin această perioadă grea. Dădeam telefoane, mereu vizite una la cealaltă, povesteam mereu despre Andrei.
La un moment dat, chiar ne gândeam să ne mutăm împreună să nu fim niciuna singură, dar, până la urmă, Eugenia s-a răzgândit. Și, uite-așa, anii au trecut șapte la număr. Am rămas apropiate, foarte apropiate. Oricine ne știa, ar fi zis că suntem prietene la cataramă.
Îmi amintesc și-acum, când eram însărcinată cu Rareș, că Eugenia a adus în discuție testul de paternitate. Nici nu știu din ce cauză probabil pentru că văzuse ea la televizor pe Pro TV o emisiune cu un bărbat care a crescut copilul altuia fără să știe. Am tăiat-o scurt:
Dacă omul nu-i sigur că-i al lui copilul, nici nu o să aibă grijă de el cum trebuie! Un tată care se îndoiește va fi doar duminical
Ea m-a asigurat că nu are dubii, că știe cât de mult am ținut la Andrei Dar în sinea mea mă așteptam ca după naștere să ceară testul, totuși n-a mai zis nimic.
Vara trecută, sănătatea Eugeniei s-a înrăutățit brusc. Am hotărât să o aduc aproape de mine, să nu fie singură. Am găsit o agenție imobiliară din Chișinău, voiam să-i cumpăr o garsonieră modestă, aproape de noi, să putem avea grijă de ea.
Când s-a internat iar în spital și a fost nevoie să aduc pentru formalități niște acte printre care și certificatul de deces al lui Andrei, pentru agentul imobiliar m-am dus acasă la Eugenia, să răscolesc sertarele cu dosare, așa cum doar o noră o poate face, fără să se simtă străină.
Căutând, am dat peste un dosar neobișnuit. În el era un rezultat al unui test ADN. L-am citit de două ori, cu inima sărindu-mi din piept: testul fusese făcut când Rareș avea doar două luni. Confirmase paternitatea dar nu asta m-a durut cel mai tare, ci faptul că Eugenia nu avusese niciodată încredere în mine, în cuvintele mele.
N-am putut să tac. I-am spus Eugeniei tot ce am simțit, tot ce am avut pe suflet. Mi-a cerut iertare, cu lacrimi, m-a rugat să o iert și tot spune că a fost o prostie, o greșeală făcută din frică, din nesiguranță.
Mă uit la ea și, oricât mă doare, nu pot să o las singură. Știu că nu are pe nimeni altcineva, și Rareș o iubește mult pe bunica lui. O voi ajuta în continuare, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Nu mai e loc de căldura și încrederea dinainte
Poate cea mai importantă lecție pe care o iau din toată povestea asta este că oamenii, oricât i-ai crede de apropiați, uneori se lasă ghidați de frici și nesiguranțe ascunse. Învăț acum să fiu mai atent la sufletul meu, dar și la sufletul celor pe care îi iubesc, și să dau răbdare acolo unde încrederea e greu de refăcut.
