Acum, după mulți ani, îmi amintesc de acele clipe ca printr-un vis îndepărtat. O explozie Un zgomot puternic Întuneric Întuneric
În cele din urmă, întunericul a început să se risipească. S-a auzit o voce:
Elena Ionescu, acesta este salvatorul, ceva a explodat acolo la ei.
Prin durere, am simțit atingerea unei mâini pe gât. Am încercat să deschid pleoapele. A fost greu. În fața ochilor un pandantiv în formă de dreptunghi cu semnele zodiacului gravate pe el Ochii femeii în halat alb
La sala de operații! a răsunat vocea aproape.
Părinții s-au întors de la lucru. Mama s-a dus direct în bucătărie, aruncând o privire în cameră unde fiul își făcea temele. Dumitru, intrând, a observat imediat că fiul nu era de bună dispoziție.
Mihai, ce s-a întâmplat? tatăl l-a bătut pe cap.
Nimic, a bolborosit fiul, elev în clasa a patra.
Hai, spune odată!
Curând e 8 Martie. Învățătoarea ne-a reținut astăzi și ne-a spus că trebuie să pregătim daruri pentru fetițe.
Și care-i necazul? a zâmbit tatăl.
Suntem tot atâția băieți și fete. Și ea a împărțit cine dăruiește cui, fiul a oftat adânc. Mi-a picat cea mai urâtă, Elena Ionescu.
Toate fetele vor un cadou de 8 Martie, și cele urâte tot, tatăl încerca să discute cu fiul ca cu un om mare. Și cum a împărțit? După alfabet?
Nu, după semnele zodiacale.
Cum adică? Dumitru nu s-a putut abține și a zâmbit iar.
După compatibilitate. Elena e Fecioară, iar Fecioarelor li se potrivește cel mai bine Taurul. Iar eu sunt, firește, Taur.
E bine dacă vă potriviți! Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Tatăl n-a mai rezistat și a izbucnit în râs. Mama a intrat grabnic în cameră:
Ce e cu voi aici?
Maria, du-te în bucătărie, fața tatălui s-a înăsprit. Avem cu fiul o discuție serioasă.
Când mama a plecat, Mihai a întrebat cu voce melancolică:
Tată, și acum ce fac?
Pregătești cadoul!
Ce fel?
Mâine la muncă fac eu darul pentru aleasa ta.
Tată, ce cadou poți face tu? Tu lucrezi la fabrică.
Da! Dar lucrez la galvanizare. Noi facem tot felul de placări ale metalelor.
Tată, nu înțeleg.
Mâine vei vedea!
***
Ziua următoare tatăl a adus un pandantiv pe un lanț, în formă de dreptunghi, care părea din aur. Pe o parte erau gravate două semne zodiacale, Taur și Fecioară, iar pe cealaltă, mărunt dar frumos, era scris:
«Colegei mele de clasă Elenei de 8 Martie! Mihai».
O, cât de frumos arăta acel pandantiv! Iar când mama l-a băgat într-o punguță de celofan, arăta cu adevărat extraordinar.
***
Și a venit 7 martie. Învățătoarea nu voia să țină ore. Mai întâi, școlarii i-au înmânat darul. Ea a mulțumit îndelung. Apoi a anunțat ca băieții să ofere cadourile fetelor.
Ce haos a urmat! Toți băieții au alergat la alese lor. Mihai s-a apropiat de Elena Ionescu și a spus, cum îl învățase tatăl:
Elena, te felicit cu ocazia sărbătorii de 8 Martie! Poate, într-o zi, soarta va uni Taurul și Fecioara.
După ce a rostit fraza învățată, Mihai s-a dus la locul lui și, firește, n-a observat cum a început să bată inima acelei fete urâte, în opinia lui.
Curând, părinții Elenei s-au mutat în alt cartier, iar Elena din clasa a cincea a început să studieze la altă școală.
***
Mihai și-a deschis ochii. Tavanul alb al salonului de spital. A încercat să miște brațele și picioarele. Se mișca doar brațul stâng.
Unde mă aflu? s-a adresat nu se știe cui.
S-a auzit un tropăit și un bolnav cu cârje s-a apropiat de pat, l-a privit cu atenție și l-a întrebat:
Ți-ai revenit? Ești în secția de chirurgie urgentă.
Am brațele, picioarele întregi? a întrebat Mihai cu voce slabă.
Parcă totul e la locul lui, i-a dat vestea bună. Doar ești bandajat tot de la cap la picioare.
E bine dacă e totul întreg.
Atunci s-a apropiat o infirmieră și l-a întrebat cu solicitudine:
Cum te simți?
Ce am pățit? a răspuns Mihai cu întrebare.
Viața ta nu e amenințată. Brațele, picioarele vor merge. Doar că vor rămâne multe cicatrici, i-a întins telefonul aprins. Mama ta a cerut să suni când te trezești.
Fiule, s-a auzit vocea mamei printre lacrimi.
Mamă, totul e bine, a încercat să vorbească cât mai vesel. Au zis că vor rămâne doar niște cicatrici mici. Curând mă vor externa.
Nu mi-au dat voie să stau cu tine noaptea. Fiule, vin imediat.
Mamă, nu te necăji prea tare!
A pus telefonul lângă sine, a încercat să zâmbească infirmierei:
Mulțumesc!
Ei, nu te vor externa curând, a zâmbit infirmiera. Trei săptămâni vei sta la pat. Asta e sigur!
Ce s-a întâmplat cu voi? a întrebat vecinul de salon, după ce infirmiera a ieșit.
Eu sunt salvator. La fabrică au început să explodeze butelii cu oxigen, a început să-și amintească Mihai. Ne-au chemat. Am ajuns înaintea pompierilor. Sala era mare, înăuntru trei răniți. Am intrat, butelii împrăștiate, foc pe ici pe colo. Am început să scoatem răniții Eu ieșeam ultimul Când eram lângă ușă, o altă butelie a explodat Apoi nu mai țin minte.
Da, ți-a picat rău.
Popescu Mihai, a răsunat vocea infirmierei. La tine un coleg de la lucru.
Salut, Mihai! Cum te simți?
Brațele, picioarele întregi! a răspuns optimist accidentatul. Dar pot da mâna doar cu stânga!
Nu-ți fă griji!
Ce a mai fost după?
Noi ieșeam când a explodat. Am alergat înapoi imediat, te-am scos erai plin de sânge medicii erau deja acolo
Mulțumesc!
Mihai, ce spui?! deodată pe fața prietenului a apărut un zâmbet. Se pare că vor să ne dea medalii.
Până atunci voi fi externat.
Bine, plec. Acum e rondul. Infirmiera a zis să nu stăm mult.
Prietenul nu a apucat să plece, când a intrat doctorul, un bărbat de vreo patruzeci de ani:
Ei, cum e, erou? s-a apropiat de pat.
Bine.
Dacă vorbești deja, înseamnă că vei trăi. Hai să te văd!
Mi-ați cusut? a întrebat Mihai.
Nu, Elena Ionescu. Ea vine poimâine.
***
Au trecut două zile. Mihai încerca deja să se ridice. Adevărat, durerea în picioare era încă mare, brațul drept era rupt. Și răni pe tot corpul cel puțin zece. Două pe față, când a explodat, a lovit poarta, bine că a întins brațul drept înainte. S-a uitat în oglindă. Fața era încă umflată.
Astăzi rondul trebuie să-l facă doctorul care alaltăieri l-a cusut timp de cinci ore în sala de operație. Mihai era puțin neliniștit.
Și iată că a intrat. Tânără, suplă, adevărat purta ochelari, dar nu o stricau deloc, iar halatul alb i se potrivea perfect. Mihai la douăzeci și șapte de ani era deja căsătorit. Dar după șase luni s-au despărțit nu s-au potrivit la caracter, cum au scris în cerere, dar de fapt fostei soții nu-i plăcea salariul de salvator.
Bună ziua! a spus doctorița și s-a îndreptat spre patul lui.
Bună ziua! Dumneavoastră m-ați operat?
Eu, a zâmbit. Ceva nu e bine?
Hai să te examinez!
Și s-a aplecat peste el În fața ochilor pandantivul cu semne zodiacale, atârnat de gâtul ei:
Elena Ionescu!!! a exclamat el.
Ea a privit atent la fața lui umflată.
Scuzați-mă! a rostit, fără să-l recunoască.
Eu sunt Taur, și a arătat la pandantiv.
Mihai Popescu? buzele ei au tremurat. Încă mă ții minte?
Cum să nu, Elena? văzând lacrimi în ochii femeii, el și-a pus palma pe mâna ei.
Iartă-mă! ea a scos o batistă și și-a șters ochii. Nu m-am gândit niciodată că ne vom întâlni așa.
Mai mult în ziua aceea Elena nu a intrat în salon. Dar Mihai a înțeles că are program, ca și el: o zi, o noapte și două zile libere.
Nu voia să arate neajutorat în fața ei. Toată ziua următoare a încercat să meargă prin salon sprijinindu-se de paturi, de câteva ori, ținându-se de zid, a ieșit în hol.
Seara. Doctorul de tură de zi a plecat. A venit noua tură se simțea după vorbele din hol. Acum rondul
Și deodată țipete, pași grăbiți în hol. Așa se întâmplă când aduc un nou rănit.
Era deja zece seara. A intrat infirmiera, a stins lumina în salon. Dar nu-i venea să doarmă. Deja după miezul nopții s-au auzit pași în hol, pașii s-au oprit, și în liniștea aceea Mihai a simțit mai mult decât a auzit că cineva plânge în hol. S-a ridicat și a ieșit cu precauție în hol.
La masa de serviciu stătea și, cu capul în mâini, plângea fosta lui colegă de clasă. S-a apropiat și a pus mâna sănătoasă pe umărul ei:
Ce e, Elena?
Ea s-a ridicat și s-a lipit de umărul lui:
Am operat o femeie, a fost călcată de mașină, a început să povestească sufocându-se de lacrimi. Am făcut tot posibilul și imposibilul Ea e acum în reanimare, dar nu va scăpa. Are doi copii soțul e cu ea în salon
Calmează-te, Elena!
De trei ani lucrez ca chirurg și tot nu pot să mă obișnuiesc că oamenii mor.
Calmează-te, calmează-te! Așa sunt meseriile noastre. În cinci ani am văzut și eu atâtea morți, dar am salvat și multe vieți, Mihai a oftat adânc. De aceea m-a părăsit și nevasta. Zice că vin acasă nu în toate mințile și câștig puțini bani. Dar eu am mereu patruzeci se poate trăi.
La mine e la fel, ea l-a privit în ochi. Băieții mă privesc ca pe o smintită. Până acum nu m-am măritat, locuiesc cu părinții ca un copil.
Lasă, nouă ne sunt doar douăzeci și șapte toată viața înainte.
Nu, Mihai, ne sunt deja douăzeci și șapte.
Elena Ionescu, pulsul ei dispare, a strigat infirmiera alergând.
Scuză-mă! și Elena a alergat la reanimare.
Mihai nu a putut adormi în noaptea aceea. Dimineața a venit infirmiera, i-a făcut injecția ca de obicei.
Femeia operată azi-noapte trăiește? a întrebat el neașteptat chiar pentru el însuși.
Trăiește, dar starea e foarte gravă.
***
Au trecut trei săptămâni. Rănile de pe corpul lui Mihai s-au închis. Cu Elena se vedeau când avea turele ei, mai mult, era atras tot mai tare de ea. Dar secția de chirurgie de urgență nu era locul pentru discuții personale.
Și iată, în timpul unui rond de dimineață, doctorul bărbat a spus:
Astăzi te externăm, a zâmbit și a adăugat. Adică din spital. Mergi direct la policlinica voastră, iar acolo vor decide cât mai stai în concediu medical.
Pot să mă pregătesc!
Da, da! Nu te grăbi. Acum îți pregătesc foaia de externare.
Când doctorul a ieșit, Mihai s-a bărbierit. Privindu-se în oglindă, a constatat mulțumit că cele două cicatrici rămase nu strică fața, dimpotrivă, adaugă bărbăție. De celelalte cicatrici nu merită să-ți faci griji.
S-a pregătit, a ieșit în hol. În întâmpinare, ținându-se de perete, venea o pacientă.
«Totuși a scăpat!» i-a fulgerat gândul vesel.
A ieșit infirmiera, i-a dat foaia:
La revedere, Mihai! Să nu mai vii la noi!
***
Avea apartamentul lui cu o cameră, dar s-a dus la părinți. Căci mama îl aștepta și era atât de îngrijorată. Chiar și-a luat concediu.
Fiule! s-a aruncat în brațele lui mama.
Gata, mamă! Cum vezi, sunt viu și teafăr.
Hai, ți-am gătit. Cât de slab ai devenit.
O, cât mi-a lipsit mâncarea de acasă!
Până nu te pui pe picioare și nu te însori, vei sta în casa părintească. Camera ta e tot goală, și a strigat ca unui copil. Du-te, spală-te pe mâini!
***
Până seara Mihai a mers la frizer. A intrat în apartamentul său. A luat niște haine. Mama a început imediat să le aranjeze.
Seara a venit tatăl de la muncă. S-au așezat, ca odinioară, toți împreună și au stat de vorbă până noaptea.
S-a culcat în camera lui, unde și-a petrecut copilăria și tinerețea, dar nu a adormit imediat:
«Mâine trebuie să merg la policlinică. Apoi la muncă. Iar seara»
Cu gândul la seara următoare a adormit mult după miezul nopții.
***
A doua zi, Mihai dimineața s-a dus la policlinică. Până la prânz a umblat prin cabinete. După prânz s-a dus la serviciu, tocmai era tura lui.
Unde te duci? s-a interesat tatăl.
Tată, îți aduci aminte demult-demult, când încă eram în clasa a patra. Tu mi-ai făcut pandantivul pentru darul colegei?
Elenei Ionescu cea urâtă? Îmi amintesc.
Îți amintești, ai mai zis: Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Și asta îmi amintesc.
Tată, Elena acum e chirurg. Ea mi-a făcut operația. Și încă poartă la gât acel pandantiv.
Ia te uită!
Tată, cuvintele tale s-au împlinit. Mă duc la ea!
***
Douăzeci și șapte de ani nu sunt chiar așa de mulți pentru începutul vieții alături de persoana dragă.Acum, după mulți ani, îmi amintesc de acele clipe ca printr-un vis îndepărtat. O explozie Un zgomot puternic Întuneric Întuneric
În cele din urmă, întunericul a început să se risipească. S-a auzit o voce:
Elena Ionescu, acesta este salvatorul, ceva a explodat acolo la ei.
Prin durere, am simțit atingerea unei mâini pe gât. Am încercat să deschid pleoapele. A fost greu. În fața ochilor un pandantiv în formă de dreptunghi cu semnele zodiacului gravate pe el Ochii femeii în halat alb
La sala de operații! a răsunat vocea aproape.
Părinții s-au întors de la lucru. Mama s-a dus direct în bucătărie, aruncând o privire în cameră unde fiul își făcea temele. Dumitru, intrând, a observat imediat că fiul nu era de bună dispoziție.
Mihai, ce s-a întâmplat? tatăl l-a bătut pe cap.
Nimic, a bolborosit fiul, elev în clasa a patra.
Hai, spune odată!
Curând e 8 Martie. Învățătoarea ne-a reținut astăzi și ne-a spus că trebuie să pregătim daruri pentru fetițe.
Și care-i necazul? a zâmbit tatăl.
Suntem tot atâția băieți și fete. Și ea a împărțit cine dăruiește cui, fiul a oftat adânc. Mi-a picat cea mai urâtă, Elena Ionescu.
Toate fetele vor un cadou de 8 Martie, și cele urâte tot, tatăl încerca să discute cu fiul ca cu un om mare. Și cum a împărțit? După alfabet?
Nu, după semnele zodiacale.
Cum adică? Dumitru nu s-a putut abține și a zâmbit iar.
După compatibilitate. Elena e Fecioară, iar Fecioarelor li se potrivește cel mai bine Taurul. Iar eu sunt, firește, Taur.
E bine dacă vă potriviți! Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Tatăl n-a mai rezistat și a izbucnit în râs. Mama a intrat grabnic în cameră:
Ce e cu voi aici?
Maria, du-te în bucătărie, fața tatălui s-a înăsprit. Avem cu fiul o discuție serioasă.
Când mama a plecat, Mihai a întrebat cu voce melancolică:
Tată, și acum ce fac?
Pregătești cadoul!
Ce fel?
Mâine la muncă fac eu darul pentru aleasa ta.
Tată, ce cadou poți face tu? Tu lucrezi la fabrică.
Da! Dar lucrez la galvanizare. Noi facem tot felul de placări ale metalelor.
Tată, nu înțeleg.
Mâine vei vedea!
***
Ziua următoare tatăl a adus un pandantiv pe un lanț, în formă de dreptunghi, care părea din aur. Pe o parte erau gravate două semne zodiacale, Taur și Fecioară, iar pe cealaltă, mărunt dar frumos, era scris:
«Colegei mele de clasă Elenei de 8 Martie! Mihai».
O, cât de frumos arăta acel pandantiv! Iar când mama l-a băgat într-o punguță de celofan, arăta cu adevărat extraordinar.
***
Și a venit 7 martie. Învățătoarea nu voia să țină ore. Mai întâi, școlarii i-au înmânat darul. Ea a mulțumit îndelung. Apoi a anunțat ca băieții să ofere cadourile fetelor.
Ce haos a urmat! Toți băieții au alergat la alese lor. Mihai s-a apropiat de Elena Ionescu și a spus, cum îl învățase tatăl:
Elena, te felicit cu ocazia sărbătorii de 8 Martie! Poate, într-o zi, soarta va uni Taurul și Fecioara.
După ce a rostit fraza învățată, Mihai s-a dus la locul lui și, firește, n-a observat cum a început să bată inima acelei fete urâte, în opinia lui.
Curând, părinții Elenei s-au mutat în alt cartier, iar Elena din clasa a cincea a început să studieze la altă școală.
***
Mihai și-a deschis ochii. Tavanul alb al salonului de spital. A încercat să miște brațele și picioarele. Se mișca doar brațul stâng.
Unde mă aflu? s-a adresat nu se știe cui.
S-a auzit un tropăit și un bolnav cu cârje s-a apropiat de pat, l-a privit cu atenție și l-a întrebat:
Ți-ai revenit? Ești în secția de chirurgie urgentă.
Am brațele, picioarele întregi? a întrebat Mihai cu voce slabă.
Parcă totul e la locul lui, i-a dat vestea bună. Doar ești bandajat tot de la cap la picioare.
E bine dacă e totul întreg.
Atunci s-a apropiat o infirmieră și l-a întrebat cu solicitudine:
Cum te simți?
Ce am pățit? a răspuns Mihai cu întrebare.
Viața ta nu e amenințată. Brațele, picioarele vor merge. Doar că vor rămâne multe cicatrici, i-a întins telefonul aprins. Mama ta a cerut să suni când te trezești.
Fiule, s-a auzit vocea mamei printre lacrimi.
Mamă, totul e bine, a încercat să vorbească cât mai vesel. Au zis că vor rămâne doar niște cicatrici mici. Curând mă vor externa.
Nu mi-au dat voie să stau cu tine noaptea. Fiule, vin imediat.
Mamă, nu te necăji prea tare!
A pus telefonul lângă sine, a încercat să zâmbească infirmierei:
Mulțumesc!
Ei, nu te vor externa curând, a zâmbit infirmiera. Trei săptămâni vei sta la pat. Asta e sigur!
Ce s-a întâmplat cu voi? a întrebat vecinul de salon, după ce infirmiera a ieșit.
Eu sunt salvator. La fabrică au început să explodeze butelii cu oxigen, a început să-și amintească Mihai. Ne-au chemat. Am ajuns înaintea pompierilor. Sala era mare, înăuntru trei răniți. Am intrat, butelii împrăștiate, foc pe ici pe colo. Am început să scoatem răniții Eu ieșeam ultimul Când eram lângă ușă, o altă butelie a explodat Apoi nu mai țin minte.
Da, ți-a picat rău.
Popescu Mihai, a răsunat vocea infirmierei. La tine un coleg de la lucru.
Salut, Mihai! Cum te simți?
Brațele, picioarele întregi! a răspuns optimist accidentatul. Dar pot da mâna doar cu stânga!
Nu-ți fă griji!
Ce a mai fost după?
Noi ieșeam când a explodat. Am alergat înapoi imediat, te-am scos erai plin de sânge medicii erau deja acolo
Mulțumesc!
Mihai, ce spui?! deodată pe fața prietenului a apărut un zâmbet. Se pare că vor să ne dea medalii.
Până atunci voi fi externat.
Bine, plec. Acum e rondul. Infirmiera a zis să nu stăm mult.
Prietenul nu a apucat să plece, când a intrat doctorul, un bărbat de vreo patruzeci de ani:
Ei, cum e, erou? s-a apropiat de pat.
Bine.
Dacă vorbești deja, înseamnă că vei trăi. Hai să te văd!
Mi-ați cusut? a întrebat Mihai.
Nu, Elena Ionescu. Ea vine poimâine.
***
Au trecut două zile. Mihai încerca deja să se ridice. Adevărat, durerea în picioare era încă mare, brațul drept era rupt. Și răni pe tot corpul cel puțin zece. Două pe față, când a explodat, a lovit poarta, bine că a întins brațul drept înainte. S-a uitat în oglindă. Fața era încă umflată.
Astăzi rondul trebuie să-l facă doctorul care alaltăieri l-a cusut timp de cinci ore în sala de operație. Mihai era puțin neliniștit.
Și iată că a intrat. Tânără, suplă, adevărat purta ochelari, dar nu o stricau deloc, iar halatul alb i se potrivea perfect. Mihai la douăzeci și șapte de ani era deja căsătorit. Dar după șase luni s-au despărțit nu s-au potrivit la caracter, cum au scris în cerere, dar de fapt fostei soții nu-i plăcea salariul de salvator.
Bună ziua! a spus doctorița și s-a îndreptat spre patul lui.
Bună ziua! Dumneavoastră m-ați operat?
Eu, a zâmbit. Ceva nu e bine?
Hai să te examinez!
Și s-a aplecat peste el În fața ochilor pandantivul cu semne zodiacale, atârnat de gâtul ei:
Elena Ionescu!!! a exclamat el.
Ea a privit atent la fața lui umflată.
Scuzați-mă! a rostit, fără să-l recunoască.
Eu sunt Taur, și a arătat la pandantiv.
Mihai Popescu? buzele ei au tremurat. Încă mă ții minte?
Cum să nu, Elena? văzând lacrimi în ochii femeii, el și-a pus palma pe mâna ei.
Iartă-mă! ea a scos o batistă și și-a șters ochii. Nu m-am gândit niciodată că ne vom întâlni așa.
Mai mult în ziua aceea Elena nu a intrat în salon. Dar Mihai a înțeles că are program, ca și el: o zi, o noapte și două zile libere.
Nu voia să arate neajutorat în fața ei. Toată ziua următoare a încercat să meargă prin salon sprijinindu-se de paturi, de câteva ori, ținându-se de zid, a ieșit în hol.
Seara. Doctorul de tură de zi a plecat. A venit noua tură se simțea după vorbele din hol. Acum rondul
Și deodată țipete, pași grăbiți în hol. Așa se întâmplă când aduc un nou rănit.
Era deja zece seara. A intrat infirmiera, a stins lumina în salon. Dar nu-i venea să doarmă. Deja după miezul nopții s-au auzit pași în hol, pașii s-au oprit, și în liniștea aceea Mihai a simțit mai mult decât a auzit că cineva plânge în hol. S-a ridicat și a ieșit cu precauție în hol.
La masa de serviciu stătea și, cu capul în mâini, plângea fosta lui colegă de clasă. S-a apropiat și a pus mâna sănătoasă pe umărul ei:
Ce e, Elena?
Ea s-a ridicat și s-a lipit de umărul lui:
Am operat o femeie, a fost călcată de mașină, a început să povestească sufocându-se de lacrimi. Am făcut tot posibilul și imposibilul Ea e acum în reanimare, dar nu va scăpa. Are doi copii soțul e cu ea în salon
Calmează-te, Elena!
De trei ani lucrez ca chirurg și tot nu pot să mă obișnuiesc că oamenii mor.
Calmează-te, calmează-te! Așa sunt meseriile noastre. În cinci ani am văzut și eu atâtea morți, dar am salvat și multe vieți, Mihai a oftat adânc. De aceea m-a părăsit și nevasta. Zice că vin acasă nu în toate mințile și câștig puțini bani. Dar eu am mereu patruzeci se poate trăi.
La mine e la fel, ea l-a privit în ochi. Băieții mă privesc ca pe o smintită. Până acum nu m-am măritat, locuiesc cu părinții ca un copil.
Lasă, nouă ne sunt doar douăzeci și șapte toată viața înainte.
Nu, Mihai, ne sunt deja douăzeci și șapte.
Elena Ionescu, pulsul ei dispare, a strigat infirmiera alergând.
Scuză-mă! și Elena a alergat la reanimare.
Mihai nu a putut adormi în noaptea aceea. Dimineața a venit infirmiera, i-a făcut injecția ca de obicei.
Femeia operată azi-noapte trăiește? a întrebat el neașteptat chiar pentru el însuși.
Trăiește, dar starea e foarte gravă.
***
Au trecut trei săptămâni. Rănile de pe corpul lui Mihai s-au închis. Cu Elena se vedeau când avea turele ei, mai mult, era atras tot mai tare de ea. Dar secția de chirurgie de urgență nu era locul pentru discuții personale.
Și iată, în timpul unui rond de dimineață, doctorul bărbat a spus:
Astăzi te externăm, a zâmbit și a adăugat. Adică din spital. Mergi direct la policlinica voastră, iar acolo vor decide cât mai stai în concediu medical.
Pot să mă pregătesc!
Da, da! Nu te grăbi. Acum îți pregătesc foaia de externare.
Când doctorul a ieșit, Mihai s-a bărbierit. Privindu-se în oglindă, a constatat mulțumit că cele două cicatrici rămase nu strică fața, dimpotrivă, adaugă bărbăție. De celelalte cicatrici nu merită să-ți faci griji.
S-a pregătit, a ieșit în hol. În întâmpinare, ținându-se de perete, venea o pacientă.
«Totuși a scăpat!» i-a fulgerat gândul vesel.
A ieșit infirmiera, i-a dat foaia:
La revedere, Mihai! Să nu mai vii la noi!
***
Avea apartamentul lui cu o cameră, dar s-a dus la părinți. Căci mama îl aștepta și era atât de îngrijorată. Chiar și-a luat concediu.
Fiule! s-a aruncat în brațele lui mama.
Gata, mamă! Cum vezi, sunt viu și teafăr.
Hai, ți-am gătit. Cât de slab ai devenit.
O, cât mi-a lipsit mâncarea de acasă!
Până nu te pui pe picioare și nu te însori, vei sta în casa părintească. Camera ta e tot goală, și a strigat ca unui copil. Du-te, spală-te pe mâini!
***
Până seara Mihai a mers la frizer. A intrat în apartamentul său. A luat niște haine. Mama a început imediat să le aranjeze.
Seara a venit tatăl de la muncă. S-au așezat, ca odinioară, toți împreună și au stat de vorbă până noaptea.
S-a culcat în camera lui, unde și-a petrecut copilăria și tinerețea, dar nu a adormit imediat:
«Mâine trebuie să merg la policlinică. Apoi la muncă. Iar seara»
Cu gândul la seara următoare a adormit mult după miezul nopții.
***
A doua zi, Mihai dimineața s-a dus la policlinică. Până la prânz a umblat prin cabinete. După prânz s-a dus la serviciu, tocmai era tura lui.
Unde te duci? s-a interesat tatăl.
Tată, îți aduci aminte demult-demult, când încă eram în clasa a patra. Tu mi-ai făcut pandantivul pentru darul colegei?
Elenei Ionescu cea urâtă? Îmi amintesc.
Îți amintești, ai mai zis: Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Și asta îmi amintesc.
Tată, Elena acum e chirurg. Ea mi-a făcut operația. Și încă poartă la gât acel pandantiv.
Ia te uită!
Tată, cuvintele tale s-au împlinit. Mă duc la ea!
***
Douăzeci și șapte de ani nu sunt chiar așa de mulți pentru începutul vieții alături de persoana dragă.
