O explozie… Un bubuit asurzitor… Întuneric… Întuneric…
În cele din urmă, întunericul începu să se risipească lent. O voce tremurătoare se auzi:
Elena, acesta e salvatorul, ceva a explodat acolo.
Prin durerea care îl sfâșia, simți atingerea unei mâini pe gât. Încercă să deschidă pleoapele, dar cu eforturi uriașe. În fața ochilor, un pandantiv dreptunghiular cu semne zodiacale gravate… Ochii unei femei în halat alb…
În sala de operații! răsună o voce chiar lângă el.
Părinții se întoarseră de la muncă. Mama se repezi îndată în bucătărie, aruncând o privire în camera unde fiul își făcea temele. Dumitru, intrând, observă imediat că Tudor nu era într-o dispoziție bună.
Tudor, ce s-a întâmplat? tatăl îl mângâie pe cap.
Nimic, – murmură fiul, elev în clasa a patra.
Haide, spune odată!
Curând e 8 Martie. Învățătoarea ne-a reținut azi și ne-a spus că trebuie să pregătim cadouri pentru fete.
Și care e necazul? zâmbi tatăl.
Avem același număr de băieți și fete. Și ea a împărțit cine dăruiește cui, – fiul oftă adânc. Mie mi-a revenit cea mai urâtă, Elena Ionescu.
Toate fetele vor să primească un cadou de 8 Martie, chiar și cele care nu sunt frumoase, – tatăl se străduia să vorbească cu fiul ca cu un adult. Și cum a împărțit? După alfabet?
Nu, după semnele zodiacului.
Cum adică? Dumitru nu rezistă și zâmbi din nou.
După compatibilitate. Elena e Fecioară, iar Fecioarelor li se potrivește cel mai bine Taurul. Iar eu sunt Taur.
E bine dacă vă potriviți! Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Tatăl nu se mai putu stăpâni și râse. Mama intră imediat în cameră:
Ce se petrece aici?
Maria, du-te în bucătărie, – fața tatălui deveni severă. Avem o discuție serioasă cu fiul.
Când mama ieși, Tudor întrebă cu voce tristă:
Tată, și ce fac acum?
Pregătește cadoul!
Care?
Mâine la uzină fac eu cadoul pentru aleasa ta.
Tată, ce cadou poți face tu? Tu lucrezi la uzină.
Da! Dar lucrez în secția de galvanizare. Și acolo se produc toate tipurile de acoperiri metalice.
Tată, nu înțeleg.
Mâine vei vedea!
***
A doua zi, tatăl aduse un pandantiv pe un lanț, în formă de dreptunghi, ce părea auriu. Pe o parte erau gravate două semne zodiacale, Taur și Fecioară, iar pe cealaltă, scris fin dar elegant:
«Colegei mele Elena de 8 Martie! Tudor».
Oh, cât de frumos strălucea acest pandantiv! Iar când mama îl împacheta în punga de celofan, arăta cu adevărat extraordinar.
***
Iată, 7 martie. Învățătoarea nu intenționa să țină lecții. Mai întâi, elevii îi înmânară cadoul. Ea mulțumi îndelung. Apoi anunță că băieții să le dăruiască fetelor.
Ce zarvă începu! Toți băieții se repeziră spre alesele lor. Tudor se apropie de Elena Ionescu și rosti, cum îl învățase tatăl:
Elena, te felicit cu ocazia sărbătorii 8 Martie! Poate, într-o zi, destinul va uni Taurul și Fecioara.
După ce rosti fraza învățată, Tudor se îndreptă spre locul său și, desigur, nu observă cum inima acestei fete, urâtă după părerea lui, începu să bată mai puternic, plină de emoție.
Curând, părinții Elenei s-au mutat într-alt cartier, iar Elena din clasa a cincea a început să învețe la altă școală.
***
Tudor deschise ochii. Tavanul alb al salonului de spital. Încercă să miște brațele și picioarele. Doar brațul stâng se mișca.
Unde mă aflu? se adresă el, fără să știe cui.
Se auzi un zgomot și lângă patul lui se apropie un bolnav pe cârje, îl privi atent și întrebă:
Te-ai trezit? Ești în secția de chirurgie de urgență.
Am mâinile și picioarele întregi? întrebă Tudor cu voce slabă.
Se pare că da, – îi transmise vestea veselă. Doar ești bandajat din cap până în picioare.
E bine, dacă totul e la locul lui.
Atunci se apropie o asistentă și întrebă cu grijă:
– Cum te simți?
– Ce mi s-a întâmplat? răspunse el cu o întrebare.
– Viața ta nu e amenințată. Mâinile și picioarele vor funcționa. Vor rămâne doar multe cicatrici, – îi întinse telefonul pornit. Mama ta a rugat să te suni când te trezești.
– Fiule, – se auzi prin lacrimi vocea mamei.
– Mamă, totul e bine, – se strădui el să vorbească cât mai vesel. Au zis că vor rămâne doar mici cicatrici. Curând mă vor lăsa să plec.
– Nu mi-au permis să rămân cu tine noaptea. Fiule, vin imediat.
– Mamă, nu te supăra prea mult!
Puse telefonul lângă el, încercă să zâmbească asistentei:
– Mulțumesc!
– Nu, nu te vor externa curând, – zâmbi asistenta. Trei săptămâni vei sta aici. Asta e sigur!
– Ce s-a întâmplat? întrebă vecinul de salon, când asistenta ieși.
– Eu sunt salvator. La uzină, baloanele cu oxigen au început să explodeze, – începu să-și amintească Tudor. Ne-au chemat. Am ajuns înaintea pompierilor. Încăperea era imensă, înăuntru trei răniți. Am intrat, baloane împrăștiate peste tot, foc pe alocuri. Am început să scoatem răniții… Eu am ieșit ultimul… Când eram lângă ușă, un alt balon a explodat… Nu mai țin minte nimic.
– Da, ți-a fost dat ție.
– Dumitrescu Tudor, – se auzi vocea asistentei. Un coleg de la muncă e la tine.
– Salut, Tudor! Cum te simți?
– Mâinile și picioarele întregi! răspunse optimist rănitul. Dar pot saluta doar cu mâna stângă!
– Lasă asta!
– Ce s-a mai întâmplat?
– Noi ieșeam deja când a explodat. Ne-am aruncat înapoi, te-am tras afară… erai plin de sânge… medicii erau deja acolo…
– Mulțumesc!
– Tudor, despre ce vorbești?! deodată pe fața prietenului apăru un zâmbet. – Se pare că vor să ne propună pentru medalii.
– Până atunci mă vor externa.
– Bine, plec. Acum va fi vizita doctorilor. Asistenta a zis să nu stăm mult.
Prietenul nu apucă să plece, când intră doctorul, un bărbat de vreo patruzeci de ani:
– Cum e, erou? se apropie de pat.
– Normal.
– Dacă vorbești deja, înseamnă că vei trăi. Haide, te examinez!
– Mi-ați cusut? întrebă Tudor.
– Nu, Elena Ionescu. Ea vine poimâine.
***
Au trecut două zile. Tudor încerca deja să se ridice. Durerea în picioare era încă puternică, brațul drept sfâșiat. Și răni pe tot corpul cel puțin zece. Două pe față, când a explodat, s-a lovit de poartă, bine că a reușit să întindă brațul drept înainte. Se privi în oglindă. Fața era încă umflată.
Astăzi vizita trebuia să o facă doctorul care l-a cusut ieri cu cinci ore în sala de operații. Tudor era chiar puțin neliniștit.
Și iată că intră. Tânără, zveltă, purta ochelari, dar ei nu o stricau deloc, iar halatul alb i se potrivea perfect. Tudor la cei douăzeci și șapte de ani fusese căsătorit. Dar după șase luni s-au despărțit caracterele nu s-au potrivit, cum scria în cerere, dar de fapt fostei soții nu-i plăcea salariul de salvator.
– Bună ziua! rosti medicul și se îndreptă spre patul lui.
– Bună ziua! Tu m-ai cusut?
– Eu, – zâmbi ea. Ceva nu e în regulă?
– Hai să te examinez!
Și ea se aplecă peste el… În fața ochilor, pandantivul cu semnele zodiacului, atârnând de la gâtul ei:
– Elena Ionescu!!! exclamă el.
Ea privi atent fața lui umflată.
– Scuză-mă! rosti, fără să-l recunoască.
– Eu sunt Taur, – și arătă spre pandantiv.
– Tudor Dumitrescu? buzele ei tremurară. Tu mă mai ții minte?
– Ce spui, Elena? văzând lacrimi în ochii femeii, el își puse palma pe mâna ei.
– Iartă-mă! ea scoase o batistă și își șterse ochii. Nu m-am gândit niciodată că ne vom întâlni astfel.
Mai mult în acea zi, Elena nu intră în salonul lui. Dar Tudor înțelese deja că programul ei, ca și al lui: o zi, o noapte și două libere.
Nu voia să arate neajutorat în fața ei. Toată ziua următoare încercă să meargă prin salon sprijinindu-se de paturi, de câteva ori, ținându-se de perete, ieși în coridor.
Seara. Doctorul de zi plecă. Veni schimbul nou se simțea după discuțiile din coridor. Acum vizita…
Și deodată strigăte, pași grăbiți în coridor. Așa se întâmplă când aduc un alt rănit.
Deja era zece seara. Asistenta intră, stinse lumina în salon. Dar nu putea dormi. După miezul nopții, în coridor se auziră pași, apoi se stinseră, și în această liniște Tudor simți mai degrabă decât auzi că în coridor cineva plânge. Se ridică și ieși cu grijă în coridor.
La masa de gardă stătea și, cu capul în mâini, plângea fosta sa colegă de clasă. Se apropie și își puse mâna sănătoasă pe umărul ei:
– Ce e, Elena!
Ea se ridică și se lipi de umărul lui:
– Am operat o femeie, a fost lovită de o mașină, – înecându-se în lacrimi începu să povestească. Am făcut tot ce era posibil și imposibil… Acum e în reanimare, dar nu va supraviețui. Are doi copii… soțul ei e acum cu ea în salon…
– Calmează-te, Elena!
– De trei ani sunt chirurg și tot nu pot să mă obișnuiesc că oamenii mor.
– Calmează-te, calmează-te! Așa sunt profesiile noastre. În cinci ani am văzut atâtea morți, dar noi am salvat și multe vieți, – Tudor oftă greu. – De asta a plecat și soția de la mine. Spune că vin acasă nu sunt eu și că câștig puțin. Dar eu am mereu patruzeci se poate trăi.
– La mine e la fel, – se uită în fața lui. Băieții se uită la mine ca la o nebună. Până acum nu am fost măritată, trăiesc cu părinții ca o copilă.
– Lasă, noi doi avem doar douăzeci și șapte toată viața e înainte.
– Nu, Tudor, avem deja douăzeci și șapte.
– Elena Ionescu, pulsul ei dispare, – strigă asistenta ieșind în fugă.
– Scuză-mă! și Elena se repezi în reanimare.
Nu putu adormi în noaptea aceea. Dimineața veni asistenta, ca de obicei îi făcu injecția.
– Femeia pe care am operat-o azi-noapte trăiește? întrebă el, surprins chiar de el însuși.
– Trăiește, dar starea e extrem de gravă.
***
Au trecut trei săptămâni. Rănile de pe corpul lui Tudor se vindecaseră. Cu Elena se vedeau când era schimbul ei, mai mult, el era atras tot mai puternic de ea. Dar secția de chirurgie de urgență nu era locul unde se putea vorbi despre ceva foarte personal.
Și iată, în timpul uneia din vizitele de dimineață, doctorul-bărbat anunță:
– Astăzi te externăm, – zâmbi și adăugă. Adică din spital. Mergi direct la policlinica voastră, și acolo vor decide cât mai stai în concediu medical.
– Pot să mă pregătesc!
– Da, da! Nu te grăbi. Acum ți se pregătește externarea.
Când doctorul ieși, Tudor se bărbieri. Privind în oglindă, notă satisfăcut că cele două cicatrici rămase nu strică deloc fața, ci mai degrabă adaugă masculinitate. La celelalte cicatrici nu merita să se uite.
Se pregăti, ieși în coridor. În întâmpinare, ținându-se de perete, venea o pacientă.
Totuși a scăpat! îi fulgeră o gândire veselă.
Asistenta ieși, îi dădu externarea:
– La revedere, Tudor! Să nu mai ajungi la noi!
***
Avea apartamentul lui cu o cameră, dar se duse la părinți. Mama îl aștepta și se îngrijora. Chiar își luase concediu.
– Fiule! se repezi în brațele lui mama.
– Gata, mamă! Cum vezi, sunt viu și sănătos.
– Haide, ți-am pregătit de mâncare. Cât de slab ai devenit.
– Vai, cât mi-a fost dor de mâncarea de acasă!
– Până nu te refaci și nu te însori, vei locui în casa părintească. Camera ta e încă goală, – și strigă ca unui copil. Du-te, spală-te pe mâini!
***
Până seara, Tudor merse la frizerie. Intră în apartamentul lui. Luă niște haine. Mama începu imediat să le aranjeze.
Seara veni tatăl de la muncă. Se așezară, ca înainte, toți împreună și vorbiră până noaptea târziu.
Se culcă în camera lui, unde și-a petrecut copilăria și tinerețea, dar nu adormi imediat:
Mâine trebuie să merg la policlinică. Apoi la muncă. Iar seara…
Cu gândul la seara următoare adormi… mult după miezul nopții.
***
A doua zi, Tudor dimineața se duse la policlinică. Până la prânz umblă prin cabinete. După prânz se duse la muncă, tocmai era schimbul lui.
– Unde te duci? întrebă tatăl.
– Tată, ții minte demult, când eram în clasa a patra. Mi-ai făcut pandantivul pentru cadoul colegei?
– Elenei Ionescu cea urâtă? Țin minte.
– Ții minte, ai mai spus: Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
– Și asta țin minte.
– Tată, Elena acum e chirurg. Ea mi-a făcut operația. Și poartă și acum la gât acel pandantiv.
– Asta, da!
– Tată, cuvintele tale s-au împlinit. Mă duc la ea!
***
Douăzeci și șapte de ani nu sunt chiar atât de mulți pentru începutul unei vieți cu persoana iubită.O explozie… Un bubuit asurzitor… Întuneric… Întuneric…
În cele din urmă, întunericul începu să se risipească lent. O voce tremurătoare se auzi:
Elena, acesta e salvatorul, ceva a explodat acolo.
Prin durerea care îl sfâșia, simți atingerea unei mâini pe gât. Încercă să deschidă pleoapele, dar cu eforturi uriașe. În fața ochilor, un pandantiv dreptunghiular cu semne zodiacale gravate… Ochii unei femei în halat alb…
În sala de operații! răsună o voce chiar lângă el.
Părinții se întoarseră de la muncă. Mama se repezi îndată în bucătărie, aruncând o privire în camera unde fiul își făcea temele. Dumitru, intrând, observă imediat că Tudor nu era într-o dispoziție bună.
Tudor, ce s-a întâmplat? tatăl îl mângâie pe cap.
Nimic, – murmură fiul, elev în clasa a patra.
Haide, spune odată!
Curând e 8 Martie. Învățătoarea ne-a reținut azi și ne-a spus că trebuie să pregătim cadouri pentru fete.
Și care e necazul? zâmbi tatăl.
Avem același număr de băieți și fete. Și ea a împărțit cine dăruiește cui, – fiul oftă adânc. Mie mi-a revenit cea mai urâtă, Elena Ionescu.
Toate fetele vor să primească un cadou de 8 Martie, chiar și cele care nu sunt frumoase, – tatăl se străduia să vorbească cu fiul ca cu un adult. Și cum a împărțit? După alfabet?
Nu, după semnele zodiacului.
Cum adică? Dumitru nu rezistă și zâmbi din nou.
După compatibilitate. Elena e Fecioară, iar Fecioarelor li se potrivește cel mai bine Taurul. Iar eu sunt Taur.
E bine dacă vă potriviți! Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
Tatăl nu se mai putu stăpâni și râse. Mama intră imediat în cameră:
Ce se petrece aici?
Maria, du-te în bucătărie, – fața tatălui deveni severă. Avem o discuție serioasă cu fiul.
Când mama ieși, Tudor întrebă cu voce tristă:
Tată, și ce fac acum?
Pregătește cadoul!
Care?
Mâine la uzină fac eu cadoul pentru aleasa ta.
Tată, ce cadou poți face tu? Tu lucrezi la uzină.
Da! Dar lucrez în secția de galvanizare. Și acolo se produc toate tipurile de acoperiri metalice.
Tată, nu înțeleg.
Mâine vei vedea!
***
A doua zi, tatăl aduse un pandantiv pe un lanț, în formă de dreptunghi, ce părea auriu. Pe o parte erau gravate două semne zodiacale, Taur și Fecioară, iar pe cealaltă, scris fin dar elegant:
«Colegei mele Elena de 8 Martie! Tudor».
Oh, cât de frumos strălucea acest pandantiv! Iar când mama îl împacheta în punga de celofan, arăta cu adevărat extraordinar.
***
Iată, 7 martie. Învățătoarea nu intenționa să țină lecții. Mai întâi, elevii îi înmânară cadoul. Ea mulțumi îndelung. Apoi anunță că băieții să le dăruiască fetelor.
Ce zarvă începu! Toți băieții se repeziră spre alesele lor. Tudor se apropie de Elena Ionescu și rosti, cum îl învățase tatăl:
Elena, te felicit cu ocazia sărbătorii 8 Martie! Poate, într-o zi, destinul va uni Taurul și Fecioara.
După ce rosti fraza învățată, Tudor se îndreptă spre locul său și, desigur, nu observă cum inima acestei fete, urâtă după părerea lui, începu să bată mai puternic, plină de emoție.
Curând, părinții Elenei s-au mutat într-alt cartier, iar Elena din clasa a cincea a început să învețe la altă școală.
***
Tudor deschise ochii. Tavanul alb al salonului de spital. Încercă să miște brațele și picioarele. Doar brațul stâng se mișca.
Unde mă aflu? se adresă el, fără să știe cui.
Se auzi un zgomot și lângă patul lui se apropie un bolnav pe cârje, îl privi atent și întrebă:
Te-ai trezit? Ești în secția de chirurgie de urgență.
Am mâinile și picioarele întregi? întrebă Tudor cu voce slabă.
Se pare că da, – îi transmise vestea veselă. Doar ești bandajat din cap până în picioare.
E bine, dacă totul e la locul lui.
Atunci se apropie o asistentă și întrebă cu grijă:
– Cum te simți?
– Ce mi s-a întâmplat? răspunse el cu o întrebare.
– Viața ta nu e amenințată. Mâinile și picioarele vor funcționa. Vor rămâne doar multe cicatrici, – îi întinse telefonul pornit. Mama ta a rugat să te suni când te trezești.
– Fiule, – se auzi prin lacrimi vocea mamei.
– Mamă, totul e bine, – se strădui el să vorbească cât mai vesel. Au zis că vor rămâne doar mici cicatrici. Curând mă vor lăsa să plec.
– Nu mi-au permis să rămân cu tine noaptea. Fiule, vin imediat.
– Mamă, nu te supăra prea mult!
Puse telefonul lângă el, încercă să zâmbească asistentei:
– Mulțumesc!
– Nu, nu te vor externa curând, – zâmbi asistenta. Trei săptămâni vei sta aici. Asta e sigur!
– Ce s-a întâmplat? întrebă vecinul de salon, când asistenta ieși.
– Eu sunt salvator. La uzină, baloanele cu oxigen au început să explodeze, – începu să-și amintească Tudor. Ne-au chemat. Am ajuns înaintea pompierilor. Încăperea era imensă, înăuntru trei răniți. Am intrat, baloane împrăștiate peste tot, foc pe alocuri. Am început să scoatem răniții… Eu am ieșit ultimul… Când eram lângă ușă, un alt balon a explodat… Nu mai țin minte nimic.
– Da, ți-a fost dat ție.
– Dumitrescu Tudor, – se auzi vocea asistentei. Un coleg de la muncă e la tine.
– Salut, Tudor! Cum te simți?
– Mâinile și picioarele întregi! răspunse optimist rănitul. Dar pot saluta doar cu mâna stângă!
– Lasă asta!
– Ce s-a mai întâmplat?
– Noi ieșeam deja când a explodat. Ne-am aruncat înapoi, te-am tras afară… erai plin de sânge… medicii erau deja acolo…
– Mulțumesc!
– Tudor, despre ce vorbești?! deodată pe fața prietenului apăru un zâmbet. – Se pare că vor să ne propună pentru medalii.
– Până atunci mă vor externa.
– Bine, plec. Acum va fi vizita doctorilor. Asistenta a zis să nu stăm mult.
Prietenul nu apucă să plece, când intră doctorul, un bărbat de vreo patruzeci de ani:
– Cum e, erou? se apropie de pat.
– Normal.
– Dacă vorbești deja, înseamnă că vei trăi. Haide, te examinez!
– Mi-ați cusut? întrebă Tudor.
– Nu, Elena Ionescu. Ea vine poimâine.
***
Au trecut două zile. Tudor încerca deja să se ridice. Durerea în picioare era încă puternică, brațul drept sfâșiat. Și răni pe tot corpul cel puțin zece. Două pe față, când a explodat, s-a lovit de poartă, bine că a reușit să întindă brațul drept înainte. Se privi în oglindă. Fața era încă umflată.
Astăzi vizita trebuia să o facă doctorul care l-a cusut ieri cu cinci ore în sala de operații. Tudor era chiar puțin neliniștit.
Și iată că intră. Tânără, zveltă, purta ochelari, dar ei nu o stricau deloc, iar halatul alb i se potrivea perfect. Tudor la cei douăzeci și șapte de ani fusese căsătorit. Dar după șase luni s-au despărțit caracterele nu s-au potrivit, cum scria în cerere, dar de fapt fostei soții nu-i plăcea salariul de salvator.
– Bună ziua! rosti medicul și se îndreptă spre patul lui.
– Bună ziua! Tu m-ai cusut?
– Eu, – zâmbi ea. Ceva nu e în regulă?
– Hai să te examinez!
Și ea se aplecă peste el… În fața ochilor, pandantivul cu semnele zodiacului, atârnând de la gâtul ei:
– Elena Ionescu!!! exclamă el.
Ea privi atent fața lui umflată.
– Scuză-mă! rosti, fără să-l recunoască.
– Eu sunt Taur, – și arătă spre pandantiv.
– Tudor Dumitrescu? buzele ei tremurară. Tu mă mai ții minte?
– Ce spui, Elena? văzând lacrimi în ochii femeii, el își puse palma pe mâna ei.
– Iartă-mă! ea scoase o batistă și își șterse ochii. Nu m-am gândit niciodată că ne vom întâlni astfel.
Mai mult în acea zi, Elena nu intră în salonul lui. Dar Tudor înțelese deja că programul ei, ca și al lui: o zi, o noapte și două libere.
Nu voia să arate neajutorat în fața ei. Toată ziua următoare încercă să meargă prin salon sprijinindu-se de paturi, de câteva ori, ținându-se de perete, ieși în coridor.
Seara. Doctorul de zi plecă. Veni schimbul nou se simțea după discuțiile din coridor. Acum vizita…
Și deodată strigăte, pași grăbiți în coridor. Așa se întâmplă când aduc un alt rănit.
Deja era zece seara. Asistenta intră, stinse lumina în salon. Dar nu putea dormi. După miezul nopții, în coridor se auziră pași, apoi se stinseră, și în această liniște Tudor simți mai degrabă decât auzi că în coridor cineva plânge. Se ridică și ieși cu grijă în coridor.
La masa de gardă stătea și, cu capul în mâini, plângea fosta sa colegă de clasă. Se apropie și își puse mâna sănătoasă pe umărul ei:
– Ce e, Elena!
Ea se ridică și se lipi de umărul lui:
– Am operat o femeie, a fost lovită de o mașină, – înecându-se în lacrimi începu să povestească. Am făcut tot ce era posibil și imposibil… Acum e în reanimare, dar nu va supraviețui. Are doi copii… soțul ei e acum cu ea în salon…
– Calmează-te, Elena!
– De trei ani sunt chirurg și tot nu pot să mă obișnuiesc că oamenii mor.
– Calmează-te, calmează-te! Așa sunt profesiile noastre. În cinci ani am văzut atâtea morți, dar noi am salvat și multe vieți, – Tudor oftă greu. – De asta a plecat și soția de la mine. Spune că vin acasă nu sunt eu și că câștig puțin. Dar eu am mereu patruzeci se poate trăi.
– La mine e la fel, – se uită în fața lui. Băieții se uită la mine ca la o nebună. Până acum nu am fost măritată, trăiesc cu părinții ca o copilă.
– Lasă, noi doi avem doar douăzeci și șapte toată viața e înainte.
– Nu, Tudor, avem deja douăzeci și șapte.
– Elena Ionescu, pulsul ei dispare, – strigă asistenta ieșind în fugă.
– Scuză-mă! și Elena se repezi în reanimare.
Nu putu adormi în noaptea aceea. Dimineața veni asistenta, ca de obicei îi făcu injecția.
– Femeia pe care am operat-o azi-noapte trăiește? întrebă el, surprins chiar de el însuși.
– Trăiește, dar starea e extrem de gravă.
***
Au trecut trei săptămâni. Rănile de pe corpul lui Tudor se vindecaseră. Cu Elena se vedeau când era schimbul ei, mai mult, el era atras tot mai puternic de ea. Dar secția de chirurgie de urgență nu era locul unde se putea vorbi despre ceva foarte personal.
Și iată, în timpul uneia din vizitele de dimineață, doctorul-bărbat anunță:
– Astăzi te externăm, – zâmbi și adăugă. Adică din spital. Mergi direct la policlinica voastră, și acolo vor decide cât mai stai în concediu medical.
– Pot să mă pregătesc!
– Da, da! Nu te grăbi. Acum ți se pregătește externarea.
Când doctorul ieși, Tudor se bărbieri. Privind în oglindă, notă satisfăcut că cele două cicatrici rămase nu strică deloc fața, ci mai degrabă adaugă masculinitate. La celelalte cicatrici nu merita să se uite.
Se pregăti, ieși în coridor. În întâmpinare, ținându-se de perete, venea o pacientă.
Totuși a scăpat! îi fulgeră o gândire veselă.
Asistenta ieși, îi dădu externarea:
– La revedere, Tudor! Să nu mai ajungi la noi!
***
Avea apartamentul lui cu o cameră, dar se duse la părinți. Mama îl aștepta și se îngrijora. Chiar își luase concediu.
– Fiule! se repezi în brațele lui mama.
– Gata, mamă! Cum vezi, sunt viu și sănătos.
– Haide, ți-am pregătit de mâncare. Cât de slab ai devenit.
– Vai, cât mi-a fost dor de mâncarea de acasă!
– Până nu te refaci și nu te însori, vei locui în casa părintească. Camera ta e încă goală, – și strigă ca unui copil. Du-te, spală-te pe mâini!
***
Până seara, Tudor merse la frizerie. Intră în apartamentul lui. Luă niște haine. Mama începu imediat să le aranjeze.
Seara veni tatăl de la muncă. Se așezară, ca înainte, toți împreună și vorbiră până noaptea târziu.
Se culcă în camera lui, unde și-a petrecut copilăria și tinerețea, dar nu adormi imediat:
Mâine trebuie să merg la policlinică. Apoi la muncă. Iar seara…
Cu gândul la seara următoare adormi… mult după miezul nopții.
***
A doua zi, Tudor dimineața se duse la policlinică. Până la prânz umblă prin cabinete. După prânz se duse la muncă, tocmai era schimbul lui.
– Unde te duci? întrebă tatăl.
– Tată, ții minte demult, când eram în clasa a patra. Mi-ai făcut pandantivul pentru cadoul colegei?
– Elenei Ionescu cea urâtă? Țin minte.
– Ții minte, ai mai spus: Când vei crește, poate te vei îndrăgosti de ea.
– Și asta țin minte.
– Tată, Elena acum e chirurg. Ea mi-a făcut operația. Și poartă și acum la gât acel pandantiv.
– Asta, da!
– Tată, cuvintele tale s-au împlinit. Mă duc la ea!
***
Douăzeci și șapte de ani nu sunt chiar atât de mulți pentru începutul unei vieți cu persoana iubită.
