Jurnal, 12 mai 2024
Azi-noapte, la nici patru ceasuri după miezul nopții, m-a trezit sunetul apăsat al soneriei. Dincolo de mine, pe partea ei de pat, Lenuța cârâia nedumerită și moțăia cu ochii pe jumătate închiși. I-am cuprins ușor umărul, încercând să îngăim ceva liniștitor:
Lasă tu, dragă, mă duc eu să văd cine e la ora asta.
Am ajuns la ușă trăgându-mi în grabă halatul, bombănind pentru mine:
Cine să fie pe timp de noapte, când nici cocoșii nu cântă?
Am deschis și am dat cu ochii de mătușa Sofia, stăpână pe sine, cu gențile cât casa în ambele mâini. În spatele ei, unchiul Gicu, stătea strâns la spate, topăind de pe un picior pe altul.
Nepoate drag! a izbucnit mătușa, luându-mă de braț și aproape sugrumându-mă într-o îmbrățișare de neuitat. Nu te bucuri să mă vezi? Hai, hai, nu sta bleg la ușă!
S-a dus liniștea din casă, am gândit, târând gențile mătușii mele pe coridor.
Nici n-am apucat bine să mă-ntorc că toată noaptea s-a prefăcut într-un haos veritabil. Mătușa a refuzat categoric să adoarmă pe canapea, pretinzând că e mai tare ca piatra. Pe urmă s-a văicărit că n-ar strica să o culc eu.
Lenuța era și ea la limita răbdării. Numai ce intrase mătușa pe ușă că deja cotrobăise în toată casa și răsturnase toate lucrurile. În cele din urmă, i-am dat patul matrimonial lor, iar noi ne-am mulțumit cu canapeaua din sufragerie.
Dimineața, pe când îmi făcea ea cafeaua, Lenuța mi-a zis șoptit:
Cât crezi că stau aici?
Nu știu, zic eu bombănind, întreb și eu pe înserat
Asculta enervată sforăiturile unchiului venind din dormitor, apoi a adăugat:
Robiță, nu mă simt deloc în largul meu cu ei, nu vii și tu mai devreme azi acasă?
O să fac tot posibilul, draga mea.
Spre seară, când m-am întors rupt de oboseală de la serviciu, am găsit masa aranjată frumos. Din bucătărie, mătușa a strigat:
Hai, intră, să sărbătorim că suntem împreună!
Lenuța mi-a șoptit cu glas scăzut:
Of, ce bine că ai venit!
Toți la masă, am încercat s-o aduc vorba la subiect:
Mătușă Sofia, cât vă mai ține dorul prin Chișinău?
Încă puțin și ne dai afară, nu? a început ea teatrala, aruncând priviri încruntate spre Gicu. Ei, nepotule, nu ne vrei pe capul tău
Doamne ferește, mătușă, aici stați cât aveți nevoie! am încercat eu să fiu diplomat.
Deja am vândut apartamentul pe strada Ștefan cel Mare, tu ești singurul care ne-a mai rămas. De-acum, stăm la voi cât ne-or ține picioarele, nu o să mă lași în drum, nu? a zis, ștergându-și o lacrimă cam dramatic.
Am rămas mască, iar Lenuța a ieșit din cameră plângând. S-a lăsat o tăcere grea, spartă doar de clinchetul tacâmurilor unchiului Gicu care mânca liniștit salata de sfeclă.
Tu de ce taci așa, bărbate? a tunat Sofia către unchiul. Doar să mănânci știi. Spune și tu ceva, fă-te văzut!
Dragă, eu sunt cu totul de acord cu tine, a răspuns Gicu posac.
A, pămpălău ești! a izbucnit ea spre el. Mereu eu dau tonul în familia asta, iar el stă ca mutul! Uite așa, nepoate Tu ești mulțumit?
Oricât vreți voi să stați, atâta să și fiți! am rostit eu ca să sting conflictul, dar mi-am auzit soția plângând dincolo, la ușă.
Am mâncat fără poftă, iar dincolo, mătușa și unchiul înfulecau cu atâta poftă încât aproape că răsunau pereții. După ce termină tot ce era pe masă, Sofia s-a rezemat pe spate și a răsuflat adânc:
Sunt sătulă. Robiță, am glumit eu; am venit doar pentru un control medical la Centrul Medpark, trei zile și suntem duși. M-ai pus pe gânduri, ai reacționat ca un bărbat de nădejde. Să ții minte: după ce nu mai oi fi, apartamentul tău rămâne, că n-avem alți moștenitori.
Am răsuflat ușurat pentru prima dată, ba chiar am glumit:
Mătușă dragă, să ai viață de o sută de ani și să te vizităm noi pe tine!
În zilele acelea, Lenuța a plâns întruna; încerca să fie pe plac, dar mătușa găsea nod în papură la orice: ciorba era prea acră, friptura tare, hainele spălate prost, iar podeaua nu strălucea pe gustul ei.
La plecare, mătușa mi-a șoptit râzând:
Cum ai luat, bre, o fată atât de sensibilă? Zici că plânge mereu ca la horă!
Cum s-a închis în urmă lor ușa, Lenuța a început să danseze prin apartament din prea multă bucurie:
Poate nu mai vin niciodată! a spus cu speranță.
Eu cred că mătușii i-a plăcut tare pe la noi!
Eu nu mai pot a zis ea gemând.
Atunci a sunat clopoțelul aspru. Am sărit speriat, dar era doar ceasul deșteptător. O să fie o zi tare bună azi!
Morala? Oricât de greu ți se pare, familia e familie și cu dulce, și cu amar. Tot farmecul vieții stă în răbdare și-un strop de umor moldovenesc.
