Bunico Mario, strigă Radu cu glas răsunător, cine v-a dat voie să țineți un lup în sat?
Maria Ilinca izbucni în lacrimi amare, privindu-și gardul prăbușit sub puterea vremii. Îl sprijinise, îl peticise cum putuse cu scânduri vechi, rugându-se să țină până strânge destui bani din pensia ei mică, dar n-a fost să fie! Gardul căzuse.
De zece ani, Maria ținea gospodăria singură, de când bărbatul ei, Nicolae Petru, era dus la Domnul. Avea mâini de aur, om priceput care făcea totul singur, nu trebuia să cheme meșteri. În sat, toți îl respectau pentru sufletul lui bun și hărnicia fără pereche. Împreună trăiseră patruzeci de ani de fericire, la doar o zi de marele jubileu. Casa ordonată, grădina bogată, gospodăria mereu pusă la punct le erau rodul vieții în doi.
Aveau un singur fiu, Vlad, mândria și bucuria lor. Se deprinsese cu munca de mic, n-a trebuit împins să ajute. Când Maria venea seara, istovită de la CAP, băiatul deja aducea lemnele, apa, aprindea soba și îngrijea vitele.
Nicolae se întorcea de la lucru, se spăla și ieșea pe prispă să fumeze, cât nevasta pregătea cina. Seara, toți mâncau la aceeași masă, povestind ce li s-a mai întâmplat în ziua aceea. Fericirea era la ei acasă.
Timpul a trecut nemilos, lăsându-le doar amintiri. Vlad a crescut, a plecat la oraș să facă școală, s-a însurat cu Stela, o fată de la Chișinău. S-au stabilit în capitală. La început veneau la țară vara, apoi Stela l-a convins să plece în concediu la mare, și așa, an de an. Nicolae se supăra pe fiu, neînțelegându-l:
Oare unde s-o fi obosit Vlad a nostru? Asta-i sigur, Steluța i-a sucit mintea. Ce-i trebuie lui atâta hoinăreală?
Tatăl suspina, mama ofteza. Ce le mai rămânea? Să trăiască din așteptare și dor de un semn de la copil. Într-o primăvară, Nicolae Petru s-a îmbolnăvit. Nu voia să mănânce, se stingea pe zi ce trece. Doctorii i-au dat tratamente, apoi l-au trimis acasă. Când natura renaștea, cu privighetori cântând prin pădure, Nicolae s-a dus, lăsând-o pe Maria pradă singurătății.
Vlad a venit la înmormântare, plângând cu amar că nu-și văzuse tatăl pentru ultima dată. O săptămână a stat pe la casa veche, apoi s-a întors la Chișinău. În zece ani, doar de trei ori și-a amintit s-o scrie pe mama. A rămas bătrâna singură. A vândut vaca și oile la vecina Safta.
La ce-i mai trebuia animale? Seara, vaca stătea la poartă, ascultând-o pe Maria cum plânge. Bătrâna se retrăgea într-o odăiță, își astupa urechile și lăsa lacrimile să curgă.
Fără bărbat, gospodăria s-a prăbușit. Acoperișul curgea, scândurile cerdacului trosneau, subsolul se umplea de apă… Bătrâna încerca să repare după puteri, strângând leu cu leu din pensie pentru meșteri. Uneori se descurca singură, pricepută din copilărie cu treburile gospodărești.
Așa trăia, de pe o zi pe alta, când s-a abătut alt necaz. Maria Ilinca a început să piardă vederea. La magazinul sătesc abia mai descifra prețurile. După câteva luni, aproape că nu mai vedea firma crâșmei.
Îi venise asistenta sanitară în vizită și i-a spus:
Mătușă Mario, vreți să orbiți? La Chișinău vă operează, vedeți iarăși!
Dar bătrâna se temea de operații, așa că a refuzat să plece. Într-un an nu mai vedea aproape deloc. Nu se plângea prea tare:
La ce mi-i lumina? La televizor nu mă uit, ascult doar știrile. De prin casă știu tot pe de rost.
Totuși, uneori Maria se neliniștea în sat erau tot mai mulți răuvoitori. Veneau hoți prin casele părăsite, luau tot ce prindeau. Femeia se temea că n-are niciun câine strașnic care să latre la necunoscuți.
A întrebat pe Ion, vânătorul satului:
Măi Ioane, n-a dat vreo cățea la pui? Mi-ar trebui o javră, cât de mică, să o cresc…
Ion a privit-o curios:
Mario, ce-ți trebe ție câine de pădure, căței de la stână? Îți aduc eu o adevărată ciobănească din oraș.
Dar ce, nu costă scump ciobăneștii?
Nu mai scump ca banii, mătușă Mario.
Bine, adu atunci.
Maria a numărat toți banii strânși ar ajunge de-un câine bun. Numai că Ion, om mai puțin de nădejde, tot amâna să-i aducă dulăul promis. Maria îl mustra în sinea ei pentru minciuni, dar tot îl compătimea. Era om amar, fără familie și copii, beutura îi era tovarășă.
Ion, de-o seamă cu fiul ei, nu se lipise niciodată de oraș. În sat i se părea lumea mai largă. Vânătoarea îi era viață. Dispărea cu zilele prin păduri, iar după sezon repara prin gospodării, sapa grădini, meșterea. Banii încasați de la bătrânele singure îi cheltuia pe rachiu.
Când rămânea fără putere de la atâta beutură, intra iar în pădure. După câteva zile, apărea cu ciuperci, fructe, pește ori conuri de pin le vindea pe câțiva lei și iar se apuca de beutură. Ajuta și pe Maria, pe bani, la treburi.
În ziua când gardul a căzut, iar a fost nevoie de el.
Cred că de câine trebuie să uit pentru o vreme, oftă Maria Ilinca. Nici bani pentru gard nu prea am.
Ion veni, dar nu cu mâna goală: în rucsacul lui, pe lângă scule, ceva mișca. Se opri zâmbind:
Să vedeți ce surpriză v-am adus! își desfăcu rucsacul.
Femeia atinse cu teamă capul pufos al micului animal.
Ioane, nu cumva mi-ai adus un cățel? întrebă mirată.
Cea mai de soi ciobănească, mătușă! Nu găsești altul mai vrednic!
Puiul se foi, voind să iasă. Maria se sperie:
Dar n-am bani, abia am de gard!
Nu-l mai iau înapoi, Mario! izbucni Ion. Știi câți lei am dat eu pe el?
Ce era să facă bătrâna? A alergat la alimentara, unde vânzătoarea i-a dat cinci sticle de rachiu pe datorie și i-a trecut numele în catastif.
Până seara, Ion a isprăvit treaba cu gardul. Maria l-a omenit cu mâncare și cu-un păhărel. Vesel, stând la masă și arătând spre puiul adormit lângă sobă, și-a dat cu părerea:
Trebuie hrănit de două ori pe zi și ia-i un lanț zdravăn, va ieși zdravăn. Eu mă pricep la câini.
Așa a ajuns la Maria în casă noul locatar Azorel. L-a îndrăgit din prima clipă, iar el îi răspundea cu devotament: de câte ori ieșea la curte să-l hrănească, sărea vesel, de parcă voia să-i lingă obrajii. Doar că Azorel se făcuse cât un vițel, fără să fi lătrat vreodată. Maria Ilinca era nedumerită.
Mare șmecher, Ioane! Mi-ai vândut un câine cumsecade de nimic…
Dar n-a avut inimă să-l gonească. Nu-i trebuia să latre, că nici câinii din sat nu îndrăzneau să se ia de el, devenit aproape cât stăpâna în trei luni.
Într-o zi, a venit Radu, vânătorul satului, să-și ia provizii. Când îl văzu pe Azorel, rămase stană de piatră.
Bunico Mario! a strigat Radu. Cine v-a dat voie să țineți lup în sat?
Femeia și-a dus mâinile la piept, speriată.
Doamne, cât sunt de naivă! M-a păcălit Ion… mi-a spus că e ciobănesc curat!
Radu i-a spus cu glas grav:
Mario, du-l înapoi în codru! S-ar putea întâmpla un necaz!
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi; să se despartă de Azorel era o suferință, bun și blând cum era el, chiar dacă era lup. De curând, simțea că animalul devine neliniștit, trăgea de lanț, voia libertate. Sătenii îl priveau cu teamă. N-a mai avut încotro.
Radu l-a dus la pădure; Azorel a dat din coadă, apoi s-a pierdut printre copaci. Niciodată nu l-au mai văzut.
Maria plângea după prietenul ei și-l blestema pe Ion. Însă și Ion era trist; voise bine. Într-o iarnă, rătăcind prin pădure, a dat peste urme de urs și un scheunat jalnic. Între tufe, era vizuina unei lupoaice moarte, cu puișori sfâșiați-n jur. Doar unul scăpase viu, ascuns. L-a luat cu el și apoi i l-a dat Mariei, crezând că odată crescut, va fugi. Îi va aduce apoi un câine adevărat. Dar Radu stricase planul.
Ion se tot învârtea în zadar pe lângă gospodăria ei câteva zile, neîndrăznind să intre. Pe-afară crescuse iarna, Maria făcea focul să nu-nghețe.
Într-o seară, s-au auzit bătăi în ușă. Femeia s-a grăbit să deschidă: un bărbat necunoscut.
Seară bună, mamăie. Mă lăsați să rămân peste noapte? M-am rătăcit spre satul vecin.
Cum te cheamă, băiete? Eu văd slab…
Boris.
Femeia s-a încruntat.
Prin sat la noi nu-i Boris…
Sunt nou venit, am cumpărat casa de la răposatul Dumitru. Mașina mi-a rămas blocată pe drum, am venit pe jos și-am nimerit în viscol!
Deci casa lui Dumitru ai luat?
Bărbatul a încuviințat. Maria l-a poftit înăuntru și a pus ceainicul pe foc. Nu și-a dat seama cum, între timp, el privea cu nesaț dulapul cu veselă străveche unde, ca toți sătenii, ținea puținii ei bani și bijuterii.
În timp ce gătea, a auzit scârțâind ușile dulapului.
Ce faci acolo, Boris?
A fost reformă monetară, vă scap de banii vechi!
Minciuni! Nu a fost nicio reformă! Cine ești tu, de fapt?
Străinul a scos un cuțit, ținând-o la gât:
Taci, bătrâno! Scoate banii, aurul, tot ce ai de mâncare!
Frica a prins-o ca un ghețar. Părea condamnată…
Dar, deodată, zăngănit de ușă: în casă s-a repezit un lup imens și l-a pus la pământ pe spărgător. Acesta a țipat, dar fularele groase l-au apărat de colți. A înjunghiat lupul în umăr, Azorel s-a ferit, iar hoțul a rupt-o la fugă.
Ion, tocmai venind să-și ceară iertare, a văzut la poartă un individ fugind cu cuțitul în mână. A fugit la Maria, care stătea aplecată lângă Azorel, rănit și plin de sânge. Ion a înțeles totul, a dat fuga la polițistul satului.
Hoțul a fost prins și condamnat la ani grei.
Azorel a devenit eroul satului. Sătenii îi aduceau mâncare, îl salutau pe uliță. Nu l-au mai ținut în lanț, era liber, dar tot venea la Maria, se întorcea acasă cu Ion de la vânătoare.
Într-o zi, au zărit în fața casei un jeep negru. Cineva tăia lemne în curte. Vlad, fiul Mariei, ajunsese. L-a îmbrățișat cu drag pe Ion.
Seara i-au găsit pe toți la masă, iar Maria radia de bucurie. Vlad a convins-o să meargă la oraș pentru operație, să-și recapete vederea.
Bine, dacă tot insiști… oftează bătrâna. Vine nepotul la vară, vreau să-l văd. Ioane, ai grijă de casă și de Azorel, ai auzit?
Ion a dat din cap. Azorel s-a întins mulțumit lângă sobă, punându-și botul pe labe. Locul lui era aici, acasă, lângă prieteni.
