Jurnal, 12 iunie
Astăzi m-am întors acasă, în Chișinău, și am simțit din prima clipă că ceva nu era în regulă. Am deschis ușa și liniștea din apartament m-a lovit ciudat Irina nu era nicăieri, nici măcar glasul micuțului nostru, Andrei. Tăcerea m-a pus pe jar, m-am întrebat unde ar fi putut să plece fără să mă anunțe. Am încercat să nu mă panichez, dar neliniștea nu mă lăsa.
Nu am stat mult pe gânduri și am coborât să bat la ușa vecinului nostru, domnul Vasile, cu speranța că poate a văzut-o pe Irina sau știe ceva despre ea. Spre surprinderea mea, chiar în momentul în care am ciocănit, Vasile a ieșit și ținea în brațe pe Andrei, adormit. Am simțit un val de ușurare măcar fiul meu era în siguranță.
Mi-a spus că Irina i-a lăsat copilul în grijă, că avea ceva urgent de rezolvat. Deși cunosc experiența lui Vasile cu nepoții și știam că Andrei este pe mâini bune, nu puteam să nu mă întreb ce ar fi putut să o determine pe Irina să plece atât de brusc. Am ridicat copilul, m-am întors în apartament. Când am ajuns, am descoperit că Irina îmi lăsase niște sarmale în cuptorul cu microunde semn că s-a gândit la mine, dar nu mi-a spus nimic.
Cum timpul trecea, în orele care au urmat jumătate de oră, una, două, cinci neliniștea mea a crescut. Am încercat în repetate rânduri să o sun, am lăsat mesaje, nimeni nu răspundea. Mă plimbam de colo-colo, uitându-mă la Andrei cum adoarme, încercând să nu mă frâng de griji. Zilele trecute aproape că m-au epuizat, dar aceasta a fost de departe cea mai grea.
Târziu, când deja oboseala mă ajunsese și mă gândeam la toate scenariile posibile, a venit apelul mult așteptat. Era Irina. Tremuram de emoție și am răspuns imediat, bombardând-o cu întrebări unde este, ce s-a întâmplat, de ce nu răspunde la telefon? Dar Irina a evitat răspunsurile, și cu voce rece mi-a spus că nu intenționează să se întoarcă acasă. A decis să îl lase pe Andrei doar în grija mea, pentru totdeauna.
Am simțit că mă prăbușesc. Am rămas blocat, cu telefonul în mână, sperând că poate e doar o glumă proastă, că va reveni în câteva minute. Dar tăcerea și cuvintele ei m-au convins că totul este real. Acum, nu mai am de ales trebuie să fiu pentru Andrei atât tată, cât și mamă. Răspunderea mă apasă, dar copilul meu are nevoie de mine. Cred că, în Moldova, viața ne încearcă din plin, iar sufletul meu caută mereu curajul să merg mai departe. Poate mâine va fi mai bine…
