Frate, să-ți spun ce mi s-a întâmplat nici n-o să crezi! M-am întors acasă la Chișinău după o zi lungă, abia așteptam să-mi văd familia. Dar când am deschis ușa, era linște totală: soția mea, Ecaterina, nicăieri. Ștefan, băiatul nostru de un an, la fel dispărut. M-a lovit un sentiment ciudat, parcă cineva mi-a dat un pumn în stomac. M-am gândit imediat să-l întreb pe vecinul nostru, domnul Petru, poate știe el ceva.
Am ieșit pe palier și fix când sunam la ușa lui, l-am văzut cum iese cu Ștefan în brațe, moale, zâmbea și încerca să-mi spună că totul e în regulă. Ce să mai, Ecaterina îl lăsase pe cel mic la Petru, zicând că are treabă urgentă nu mi-a spus nimic, niciun mesaj, nimic! Noroc că domnul Petru e obișnuit cu copiii, că are și el doi nepoți, și a știut să-l liniștească pe Ștefan.
Măcar mi-a lăsat Ecaterina ceva mâncare în cuptorul cu microunde niște plăcinte cu brânză, de parcă știa că o să uit de foame dacă nu le găseam. Dar oricum, cu cât trecea timpul jumătate de oră, o oră, două, cinci simțeam că mă macină neliniștea. Tot încercam să o sun, parcă făceam maraton cu telefonul; nu răspundea și nu-mi transmitea niciun mesaj. Fiecare minut era o eternitate.
L-am culcat cu greu pe Ștefan, mi-am pus capul pe canapea și tot așteptam să aud vreo veste de la Ecaterina. Pe la vreo șase ore, primesc în sfârșit telefonul acela pe care îl tot speram. Ridic repede receptorul, nici n-apuc să respir și îmi vars întrebările asupra ei: unde ești, ce ai făcut, de ce nu ai răspuns?
Dar, ce să vezi, Ecaterina nu vrea să spună nimic evită răspunsurile și îmi zice că nu se mai întoarce acasă. A hotărât să-l lase pe Ștefan definitiv în grija mea, să mă descurc cum pot. Am stat minute bune cu telefonul în mână, sperând că glumește sau că întreaga poveste e doar un coșmar din care mă voi trezi. Dar nu, era cât se poate de real.
Nu mai știam ce să fac, să râd sau să plâng m-am trezit, frate, cu toată responsabilitatea pe umeri: mamă, tată, bucătar, asistent medical, totul pentru băiețelul meu. Acum trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că de-acum înainte, eu și Ștefan suntem o echipă, chiar dacă am să mă descurc mai greu. Și de fiecare dată când mă gândesc la tot ce s-a întâmplat, parcă iar simt nodul ăla în gât, dar asta-i viața pe la noi, nu? Oricât de greu ar fi, vorba moldoveanului: “N-am ce face, merg înainte!”
