Astăzi am mers iarăși la cimitirul din Chișinău, la mormântul Dragăi mele prietene, Lenuța. Era a patruzecea zi de când nu mai este printre noi, și pe mormânt nu se vedea nicio floare. Sufletul îmi era îndurerat, pașii mă purtau fără scop spre casă, cu gândul la vremurile când râdeam împreună.
Brusc, un bărbat necunoscut m-a ajuns din urmă.
Aveți nevoie de o mașină? Până la stație este cam departe pe jos… Veniți, nu-mi este greu, zise el pe un ton blajin. Pe cine aveți aici în cimitir, dacă nu vă supărați?
Prietena mea, am răspuns cu voce tremurândă.
Era mama… Pe cine am avut aici, tot azi e zi de pomenire… Unde să mergem?
Mă lăsați la stație, vă rog, nu vreau să vă deranjez.
Nu-i nicio problemă, mergem! Sunt singur azi, mama s-a dus de curând, soția la fel… Plângeți? S-a întâmplat ceva grav?
Am privit pe geam, printre lacrimi, și i-am povestit despre Lenuța, despre prietenia noastră din copilărie, despre vise și pierderi.
…Eu și Lenuța ne știam de la grădiniță, eram nedespărțite, chiar și hainele ni le schimbam între noi. Toată copilăria și adolescența am fost umăr la umăr, apoi am ajuns colege de universitate la Iași: eu studiam medicina, ea pedagogia. Am cunoscut dragostea aproape simultaneu cu un băiat simplu din sat, ea cu un băiat de oraș. Lenuța s-a măritat în grabă, parcă îi era frică să nu-l piardă, și la un an deja avea o fetiță, pe Irinuca. Părinții soțului n-au vrut s-o accepte, nu era pe placul lorprea modestă.
Deseori rămâneam eu cu Irinuca, îi dădeam libertate tinerilor să iasă în lume, deși uneori mă durea sufletul să nu fiu și eu parte la acele momente. Și într-o seară, n-au mai revenit acasă… Dimineața am aflat: accident. Drumul lor se oprise brusc.
Pomenirea Lenuței am ținut-o vag minte, doar Irinuca plângea la pieptul meu. Unde să o duc acum? m-am întrebat disperat. Socrii refugiaseră în durere, nici nu mai voiau să știe de copil. Mama Lenuței, săraca, era copleșită de nevoi, cu alți trei copii mici acasă. Singura cale rămăsese casa de copii. Irinuca abia împlinise un an…
Sufletul mi s-a lipit de fetiță, am văzut primele ei cuvinte, pașii mici pe podeaua rămasă rece fără mamă. Aveam deja de lucru, chiria o plăteam unei bătrâne singuratice, dar nu eram decât o femeie necăsătorită, și nimeni nu ar fi lăsat copilul la mine, oricât m-aș fi zbătut.
Irinuca a fost luată, n-au ezitat. Vor găsi ea părinți buni, am auzit. Cât de tare m-a durut!
Mărinică, te rog, hai să ne căsătorim cu acte! Nu-mi dau copilul altfel…
Vai, Maria, nici nu te gândi! Nu mă leg eu la cap cu așa ceva, a bombănit alesul meu, și m-a lăsat baltă. Vezi-ți de altul, mai slab de înger ca mine!, mi-a spus în drum spre ușă.
Iar eu, iar la mormântul Lenuței. A patruzecea zi, iar pe crucea ei nici măcar o floare. Alături, la mormântul soțului Lenuței, florile se revărsau cu grămada.
Lenuță, promit că o să-ți îngrijesc și ție locul. Ajută-mă, oriunde-ai fi…
La ieșirea din cimitir, omul acela a oprit lângă mine.
Hai, să nu mergi pe jos singură. Cimitirul n-aduce liniște când ești cu sufletul greu…
Prietena… De-a mea…
Și la mine, tot azi, pomenirea mamei. Să știi că te-aș duce oriunde ai avea nevoie!
Am urcat, i-am mulțumit și pe drum i-am spus toată povestea…
După două zile, m-a așteptat la bloc. Maria, m-am gândit. Vreau să te ajut. Sunt liber, n-am pe nimeni, ne putem căsători chiar mâine!”
Am rămas fără cuvinte.
Nu-ți e teamă?
De ce să-mi fie? Poate să fugă toți, nu și eu. Hai să vedem unde o să stai cu fetița. Dacă nu te alungă bătrâna, poate la mine… Am casă cu curte, loc destul!
Casă?! Parcă doar în oraș e la apartament…
Mama mereu a vrut casă cu grădină, zicea că-i prea strâmt în apartament…
Și eu nu m-am obișnuit aici, venind de la țară cu Lenuța…
Așa a și fost: repede, discret, am făcut actele, am înfiat-o pe Irinuca. Pavel ne-a dus în casa luio curte largă, voie bună și liniște.
Mersi, mă descurc de aici singură!
Nu-i nimic, ești stăpână. Eu nu deranjezdoar dacă ai nevoie.
Muncă multă, frică să nu supăr pe nimeni. Găteam și pentru Pavel, făceam curat, îl vedeam cum se joacă cu Irinuca… M-am atașat, dar nu aveam curaj să-i spun ce simt.
Mamă, tu de ce mă iubești?
Fiindcă exiști, copil drag.
Recunoștința față de Pavel s-a adunat în sufletul meu. A avut grijă de noi ca de ai săi, Irinuca îi spunea deja tata.
Și totuși, mariajul nostru era doar pe hârtie… Până într-o seară când s-a așezat lângă mine.
Maria, vreau să fim o familie adevărată.
M-am uitat în ochii lui.
Vreau și eu…
Așa am devenit o adevărată familie, cu tot ce înseamnă astadouă date de nuntă, la doi ani distanță.
Irinuca azi are deja un frate și o soră mai mică. Timpul a trecut; copiii s-au făcut mari. Irina știe unde sunt înmormântați părinții ei adevărați și merge mereu la mormânt să ducă flori și să aprindă câte o lumânare.
Astăzi, am cină în casa noastră plină: Irina, copiii ei, iar noiMaria și Pavelavem nepoți și deja o strănepoată. O familie mare și fericită, stând la aceeași masă.
Am înțeles cu timpul că durerea sufletului nu se vindecă decât cu bunătate, iar acolo unde dragostea adună oameni, casa devine acasă.
