Jurnalul meu, 14 septembrie
Astăzi m-am trezit între gânduri și am simțit nevoia să scriu. Privind curtea din fața casei, văd cât de mult s-a schimbat de când e Ilie lângă mine. A netezit pământul, a făcut straturi pentru florile mele, a construit o filigorie ca în poveste. Iar în casă, totul poartă amprenta unei mâini harnice de bărbat. Țin minte că atunci când l-am ales, toată lumea mi-a spus că am făcut cea mai bună alegere. Și aveau dreptate. Pe lângă toate astea, Ilie muncea mult, aducea bani acasă și mereu încerca să mă surprindă cu mici cadouri.
Tu pe mine nu m-ai iubit cu adevărat la început. Te-ai măritat fără iubire. Acum, când m-am îmbolnăvit, ai să mă părăsești… ofta el într-o seară.
Nu te las eu, Ilie! l-am îmbrățișat. Tu ești cel mai bun soț! Niciodată nu te las…
Uneori nu îi vine să creadă când vede cât mă încăpățânez să țin la el. Nici starea lui nu a fost grozavă… Dar poate, așa e viața.
Au trecut douăzeci și cinci de ani de când sunt căsătorită și, ciudat, parcă mereu am fost deosebit de interesantă bărbaților. Nici când eram fată nu rămâneam fără admiratori, iar la liceu, aproape toți băieții mă curtau, deși nu eram neapărat o frumusețe.
Am rămas cu Petru până la sfârșit, chiar dacă era un personaj complicat. Fetița noastră, Daniela, a crescut, s-a măritat și s-a mutat la Parma, Italia. Trimitea poze frumoase, ne chema în vizită. Dar n-am apucat să mergem amândoi… Poate vreodată voi ajunge să le bat la ușă, dar Petru nu mai e.
Petru a murit într-un accident stupid de mașină. Mi-au spus apoi că, probabil, i s-a făcut rău la volan, că inima i-a jucat festa și a pierdut controlul. M-am tot gândit dacă n-o fi leșinat… Nu mai știu, probabil că nu vom afla niciodată. Prietena mea, Doina, care e medic, m-a ajutat cu tot ce a fost nevoie la înmormântare.
Rămăsesem singură într-o casă mare, pe care o construiam de ani de zile cu Petru. Doar doi eram, dar când veneau musafiri parcă nu mai părea atât de imensă. Acum, pentru o singură femeie, devenise povară.
Casa totuși e casă. Și are nevoie de o mână de bărbat…
Daniela a venit la înmormântare. Am discutat despre vânzarea casei, să luăm un apartament și eventual să mă mut la ei în Italia. Dar nu! Pentru ce am muncit atâția ani să construiesc casa asta? Și Italia… am văzut eu destul, nu-mi trebuie.
Mamă!
Ești tu naivă, Dana! am zâmbit printre lacrimi. Glumesc, nu te necăji.
Atunci poate nu-i chiar așa rău, dacă glumești.
Nimic nu era simplu. La fel de complex fusese și Petru. Pe de o parte, grijuliu și iubitor, pe de alta, se schimba de la o zi la alta. Când era morocănos, îmi storcea toți nervii, apoi regreta și își cerea scuze. Eu n-am fost niciodată genul care să pună la suflet. Așa am rezistat douăzeci și cinci de ani! (Unii ar spune că-s nebună…)
Daniela a plecat acasă la soțul ei, iar eu am rămas singură. Dar știu cum sunt: nu rămân singură prea mult timp.
Așa a și fost. Am jelit câteva luni, apoi când am șters lacrimile, am observat că deja se adunase o mică brigadă de pretendenți pe lângă mine.
Până și mama, Dumnezeu s-o ierte, se mira, când trăia, câtă trecere am la bărbați.
Ce-or vedea la tine, fată dragă? Că nu-s prea arătoasă…
Eh, mamă, contează să fii carismatică, nu doar frumoasă…
Hai, ieși la întâlnire, nu lăsa băiatul să aștepte! râdea ea.
Lasă, vine altul! numai din umeri dădeam eu.
Și uite-așa, au trecut aproape treizeci de ani de la discuția aceea. Femeile tot se plâng că nu găsesc bărbați liber după patruzeci de ani, dar eu și la patruzeci și șase aveam deja doi pe cap, amândoi buni.
Cu sufletul trăgeam spre Cristian. Îmi plăcea mult: simpatic, educat, interesant la vorbă. Doar că era bun doar de povestit, nu de gospodărit. Stând să gândesc cu mintea matură, m-am prins că nu mi-ar umple curtea cu flori și nu ar mirosi a forță masculină prin casă.
Al doilea, Ilie, era bărbat adevărat. Poate nu avea discursuri filosofice, dar tot ce făcea, făcea bine. Dintr-acela care, de ziua lui, bea cât cuprinde, dar familia vine prima. Blând, dar și cu caracter puternic.
Cu soția ar fi fost mielușel, dar pentru ea ar fi mutat munții. Paradoxal, îl plăceam mai puțin, că… deh, logica asta de femeie…
Ilie nu-mi spunea niciodate cuvinte frumoase, ci era mai degrabă taciturn; doar dacă punea mâna pe pahar, devenea mai deschis. Dar și bea cam mult uneori, chiar dacă a doua zi era ca nou.
Pe el l-am ales.
Cristian s-a supărat, și-a luat vorbele dulci și a plecat.
M-am măritat cu Ilie și el era fericit până peste cap. A băut atât la nuntă, a cântat și a dansat, de-am zis că nu mai ține.
Ești nebună, Mariana! râdea Doina. Abia a trecut un an de la moartea lui Petru și tu deja te recăsătorești. Femeile nu găsesc bărbat nici dacă caută cu lumânarea, iar tu numai dacă ieși afară!
Nu-mi spune iar că nu-s nici frumoasă!
Nu mai zic nimic, dar la cât ai fost de dorită, tot mi se pare ciudat.
Vezi că nici eu nu știu ce văd în mine! Poate mama mai știa ea…
I-am dat un ghiont și am fugit la dans cu Ilie care mă aștepta. El m-a învârtit în horă și odată cu horă mi-au pierit și ultimele îndoieli.
Ce dacă e direct sau simplu? Cum să nu apreciez omul care se oprește din vorbit și trece la fapte? Dintre toate, el a fost cel mai potrivit.
Câteva luni mai târziu, curtea mea arăta ca un colț de rai. A smuls pomii în surplus, a făcut alei de piatră, straturi de flori, filigorie, tot ce visează o femeie.
Mi-am amintit de cei douăzeci și cinci de ani cu Petru, și sincer m-a durut că nu l-am avut pe Ilie încă de atunci. Ce om cu inimă mare!
Când era vreme bună, stăteam împreună seara la masa din filigorie, la grătar, cu legume proaspete și un pahar de vin (pentru el, mai multă bere). Eu, sătulă, mă comportam ca o pisică răsfățată, iar Ilie zâmbea larg.
De ce zâmbești, Ilie?
Nimic… Sunt fericit.
Prima lui nevastă fusese o cicălitoare. Nu credea că va mai fi fericit vreodată.
Patru ani au trecut numaidecât, apoi Ilie a început să se simtă rău. Slăbea tot mai mult, obosea, iar după ce consuma alcool, se simțea și mai rău.
Trebuie să mergi la doctor, Ilie! m-am panicat. Nu e de joacă!
Se repară de la sine, Mariana! Nu mă panica.
De fapt, lui Ilie îi era frică doar de un lucru că dacă se îmbolnăvește grav, o să-l părăsesc. Știa prea bine că la început n-a fost cine știe ce mare iubire. Dar el mă iubea din tot sufletul, încă de când m-a văzut în piață, pierdută, căutând portofelul în geantă. De atunci ar fi vrut doar să mă ocrotească la nesfârșit.
Mama lui, când l-a văzut cu mine, s-a mirat:
Nu-i nici tânără, nici frumoasă, băiete! Dar tu… puteai alege orice fată!
Dar el nu mai avea nevoie de altcineva. Acum, boala îl rodea nu doar la trup, ci și la inimă. Îi era teamă să nu îl las.
Nu l-am putut convinge să meargă la doctor, dar într-o seară, cu prietenii noștri Doina și Vasile, Ilie a leșinat la masă. Au chemat ambulanța. L-au operat de urgență: tumoră la ficat.
E cancer? am sărit eu speriată.
Așteptăm analizele, doamnă.
Norocul a fost de partea noastră: benignă, dar destul de mare. Doctorii au spus că refacerea va fi grea, poate incompletă.
Ilie s-a întristat de tot. I-a venit și mama la spital, cu mâncare dietetică.
Să nu te recunosc, băiete! Ce-i cu tine? Ai scăpat de cancer, ar trebui să zâmbești! Ia de aici, piureul ăsta e bun.
Nu mi-e poftă.
Trebuie să mănânci! Mariane vine? a întrebat mama lui.
Da… deocamdată.
Ți-e frică că te-oi lăsa? Ești prost! Așa femeie ce te-ar lăsa în halul ăsta?
În clipa aceea am intrat în salon:
Ce se întâmplă aici? Se podea audă până în centrul Chișinăului. Bună ziua, tanti Ecaterina!
Mama lui a plecat. M-am apropiat de pat și l-am mângâiat după ce mi-am spălat mâinile.
Hai, eroul meu! Ce-i cu tine? Doar n-ai pierdut tot, nu ești invalid. Ficatul e organ care se regenerează, așa am citit. Ție ți-a rămas șaizeci la sută. Ai răbdare!
Dar timp am?
Cum adică?
Timp…
Ilie, ascultă-mă! Dacă îți ascunde ceva medicul, eu nu știu, dar mie nu mi-a zis nimic rău.
A venit acasă. Viața i s-a schimbat. Nu putea nici să dea două cuie că deja simțea oboseala. Și venea ziua lui, iar el nu știa cum să o mai primească fără vin, fără veselie.
Dar eu nu lăsam să se vadă că mă doare cât de greu îi e. Mi-am făcut lista de meniuri dietetice și am ținut cu dinții de optimism.
Mariana, ce-o să fie cu noi? m-a întrebat la un moment dat.
Cum adică?
Dacă nu-mi mai revin? Ai să mă lași?
De ce să fac asta? Mi-e bine cu tine, mereu zic și repet.
Păi când făceam de toate era bine! Acum ce să-ți mai ofer?
Lasă filozofiile. Dă-ți un șut în fund și ridică-te.
Eu încerc, dar, uite, pun un cui și mă simt terminat!
L-am luat în brațe din spate, mi-am lipit obrazul de ceafa lui.
Dragă Ilie, te iubesc. Nu te las. Și nici nu mă grăbesc, vindecă-te în ritmul tău.
Chiar mă iubești?
Adevărat!
Nu l-am părăsit și mă bucur că încet, încet, începe să-și revină. Ziua lui am sărbătorit-o liniștiți, fără alcool, cu prieteni puțini, jocuri de masă. La despărțire toți i-au zis:
Noroc că ai soție așa!
O să mergeți voi să beți în lipsa mea, nu? a glumit el.
Seara am stat amândoi pe prispa casei și am privit stelele.
Ce-i, Ilie?
Nimic… E bine, Mariana!
În sfârșit, ai zis-o! i-am dat un pupic pe obraz.
Așa suntem noi, fericiți, chiar și după furtuni…
