30 decembrie
Seara. Mă întorc de la supermarket cu sacoșele pline brânză telemea, cârnați de casă, măsline, vin roșu din Purcari. Le așez pe masa din bucătărie pe rând, plină de gânduri și tăcere. Vasile, soțul meu, stă pe canapea cu telefonul, absent la tot ce se întâmplă.
Nu mă mai abțin.
Crezi că nu văd?
El ridică o sprânceană, părând deranjat că i-am stricat liniștea.
Ce-ai, Florina?
De șapte ani, Vasile. Șapte ani gătesc ca la nuntă de fiecare Revelion pentru familia ta, în timp ce tu, mama ta și Nadia stați la masă și comentați c-am mai îmbătrânit. Anul ăsta am terminat nu mai vreau să fiu bucătăreasa nimănui.
A ridicat privirea, surprins.
Cum să nu faci, Florina? Asta e tradiție la noi. Mama vine, Nadia cu ai ei, copiii… E familie.
Familia ta, nu a mea. Eu am devenit servitoare aici. Eu și Dragoș mergem anul ăsta la Chișinău, la ai mei. Tata ne-a făcut patinoar în curtea mare și băiatul nostru abia așteaptă să patineze. Poți veni sau să stai aici, cum vrei.
L-am văzut cum se încruntă, mai mult confuz decât supărat.
Să fim serioși, n-are cum! Mama deja a cumpărat bulionul și porcul. Nadia aduce tort și jucării pentru copii. O să le strici tuturor sărbătoarea!
Am simțit cum mi se strânge inima. Am aruncat punga cu ceapă pe masă, bruscă.
Tuturor? Să fim serioși, Vasile. Am 38 de ani, m-am săturat să trăiesc doar ca să fie bine tuturor, numai mie nu.
E datoria ta de nevastă! Cine o să gătească, dacă nu tu?
Poate mama ta. Poate Nadia. Poate tu, dacă te pricepi așa bine.
El a râs ironic și s-a întors la mobil, convins că o să-mi treacă.
Dar nu mi-a trecut.
30 decembrie, dimineață
L-am trezit pe Dragoș devreme.
Împachetează, mergem la bunici la Chișinău.
Serios? Unde e patinoarul? Dar tata vine cu noi?
Tata rămâne. Poate vine altă dată.
A tresărit puțin, dar a râs, jubilând.
Pot să-l chem pe Ilie cu noi?
Sigur.
Vasile era buimac, când mă vedea cu valiza la ușă.
Ce faceți?
Ce-am zis. Plecăm la ai mei.
Florina, gândește-te! Nu te recunosc.
Nu mai simțeam nicio vină, doar o liniște dureroasă.
Tocmai că asta fac. Am revenit la mine însămi după șapte ani de tăcere.
Am închis ușa și l-am lăsat pe coridor. În spate, liniște.
31 decembrie, ora 17:00
Vasile alergă prin bucătărie cu o găină în mână, pierdut total. Frigiderul aproape gol. Nu am cumpărat nimic special, cât să-l oblig să se descurce. Sună la mama.
Mamă, vino mai devreme. Florina a plecat la părinții ei, sunt singur!
Liniște. Apoi o voce rece.
Cum adică a plecat? Eu nu gătesc de Revelion, nu de asta există nora! Sună-o și adu-o înapoi!
Mamă, dar eu…
Faci tu cum știi, dar să fie masa pusă la opt!
Închide. Se aude o altă sonerie, Nadia sora lui. Acum țipă.
Tu glumești cu noi? Mama mi-a zis tot! Nu gătește nimeni la tine în casă! Noi ne ducem la mama, să sărbătorim ca lumea, nu cu foamea la ușă! Vezi cum dai de capăt cu Florina ta!
Nici măcar nu lăsă loc de replică. Găina rămâne pe masă, zarzavaturile nespălate în chiuvetă. La 17:30 a rămas complet singur.
La ora opt seara Vasile era cu un buchet de flori și o sticlă de vin spumant în fața casei socrilor, cu mâinile moi pe volan. Tremurând, a coborât și a bătut la ușă. I-a deschis socrul Petru Ioanovici.
Intri, sau vrei să răcești acolo?
Înăuntru miros de carne de porc, brad, ceapă călită. Eu cu mama tăiem salată de boeuf, Oleg ginerele cel mic alături de vecin râd în bucătărie. Mă uit la Vasile, fără ură, fără bucurie.
Ia loc.
Petre îi dă o cană cu ceai.
Ori ajuți, ori te uiți. Gătitul se învață, și eu am ars prima oară cartofii, fii liniștit.
Vasile, uimit, ia cartofii și începe să curețe, cam stângaci. Oleg îl bate pe umăr.
Așa am început și eu. Acum soacră-mea povestește nepoților, iar eu gătesc pentru toată lumea.
Eu stau cu spatele drept, liberă, vorbesc cu sora, râd, n-am fugit să aduc nimănui nimic. N-am avut de mult atâta liniște. Seara trece cu gălăgie și glume, Dragoș îl bântuie pe bunic la patinoar. Am îmbrăcat o rochie roșie, pe care Vasile n-o mai văzuse la mine.
El privește tot timpul: nu-s servitoare, aici sunt fiică, soție veselă, mama care râde.
9 ianuarie, pe drum spre casă
Iartă-mă, Florina, pentru tot. Abia aici am văzut cum te-am lăsat să duci greul pentru toți. M-am obișnuit, am crezut că e normal.
Mă uit pe geam la câmpul cu zăpadă.
Chiar ai înțeles, sau doar spui să mă convingi să revin?
A strâns volanul.
Am înțeles. E rușinos, dar în familia ta toți ajută, nimeni nu se ceartă. Nu mai vreau să-ți fie greu acasă.
Nu spun nimic, dar știu că a înțeles.
Trecut un an
Tot 30 decembrie, seara. Sună telefonul mama lui Vasile.
Mâine venim la opt, să-i spui Florinei să gătească mult, venim flămânzi.
Mă uit la Vasile, eu împachetez, Dragoș doarme cu rucsacul pregătit.
Mamă, noi plecăm.
Cum adică plecați? Mâine e Revelionul!
Avem obicei nou. Mergem cu prietenii Petrovei la Povestea de Iarnă, la pensiune. Dacă vrei, vino acolo.
Tonul mamei devine aspru.
Sunteți nebuni? Păi noi ce suntem, străini?
Nu sunteți străini. Dar nu mai trăim după regulile tale. Eu m-am saturat să văd cum nevasta mea cade din picioare pentru simțul tău la sărbători.
Asta e de la Florina! Ți-a întors capul! Nu erai așa!
Nu, înainte eram orb.
Închide apelul. Mă uit la el și zâmbesc.
Vorbești serios?
Foarte serios.
Sună iar mama, Nadia, mama din nou. Își pune telefonul pe silențios, îl aruncă în buzunar. Plecăm o oră mai târziu, ninge frumos, iar Dragoș doarme pe banchetă.
Ajungem la pensiune, Petrovii ne întâmpină cu râsete, mâncăm împreună. Copiii fug cu săniuța, noi bem vin și ne bucurăm de liniște.
Crezi că mama te va ierta? mă întreabă Vasile.
Poate. Dar acum nu mai contează. Responsabilitatea e la noi.
Liniștea e dulce, deși, undeva, încă există vina. Dar e libertatea mai puternică. N-am mai simțit de mult așa.
A doua zi, mesaj de la Nadia, pentru mine.
Ai stricat familia. Mama a plâns două zile, copiii întreabă de ce nu merg la voi. Sper că ești fericită acum, egoistă!
I-l arăt lui Vasile.
Nu răspunde, îmi spune.
Dar răspund, scurt: Nadia, șapte ani am gătit pentru voi. Nu ai ajutat niciodată. Acum te enervezi că nu mai fac asta? Gândește-te cine e egoist.
Nadia nu mai spune nimic.
Martie
Pentru ziua lui Dragoș îi invităm pe mama soacră și pe Nadia. Vin amândouă, acre la față. Când să pun masa, îi chem în bucătărie:
Cine vrea să mă ajute la salată? Am pregătit legumele.
Nadia se încruntă.
Eu sunt musafir, nu gătesc.
Îmi văd de treabă. Masa va fi mai târziu atunci.
Vasile vine la bucătărie. Dragoș îl urmează. Soacra mârâie, dar până la urmă intră și ea. Nadia vine după alte câteva minute. Îi întind cuțitul, fără să mă uit.
Taie castraveții, subțire.
Toată lumea lucrează, e o atmosferă nouă, simplă. Fără cerințe, fără reproșuri. La masă, tăcem. Eu nu mai port poveri. Soacra se încălzește ușor, zâmbește când Dragoș povestește întâmplări de la școală.
Când pleacă, mama lui Vasile se oprește la ușă.
Florina, te-ai schimbat.
M-am schimbat doar pentru mine. Acum nu mai tac.
Pleacă tăcută, Nadia nici nu-și ia rămas bun. Știu, totuși, că ceva s-a mișcat în ei. Vasile e altul, iar totul va fi altfel de-acum.
Seara târziu, cu ceaiul în mâini, Vasile mă privește.
Oare mama a înțeles?
Nu-i important. Ce contează e că tu ai înțeles.
Mă strânge de mână. Parcă-mi cade o povară de pe umeri. Pentru prima dată în ani, nu mai trebuie să fiu pe placul nimănui. Pur și simplu trăiesc, în liniște, alături de cine mă respectă.
Afară ninge. Undeva, în alt cartier, soacra încă se întreabă când s-a schimbat fiul ei. Nadia se plânge soțului că am devenit obraznică. Dar niciuna nu înțelege esențialul: eu nu m-am schimbat, doar nu mai sunt convenabilă. E dreptul meu cucerit nu prin scandaluri, ci printr-un singur adevăr spus cu voce tare: NU. Lumea nu s-a prăbușit. Din contra a devenit mai sinceră.
Mă uit la Vasile și știu. Nu numai pe mine m-am salvat. Ci pe noi. De-acum alegem să trăim, nu să mulțumim pe alții.
