Maria plângea tăcută lângă mormântul prietenei sale, Olguța. Era a patruzecea zi de la înmormântare, și tot nici o floare pe cruce Cu sufletul greu, Maria a pornit spre casă. Pe drumul spre ieșirea din cimitir, un bărbat a ajuns-o din urmă.
Vă pot duce undeva? i-a spus. Până la stație e drum lung, nu e nicio bătaie de cap pentru mine. Pe cine aveți aici?
O prietenă a răspuns Maria cu voce joasă.
Eu pe mama mea Vă las la stație?
Da, vă rog, e suficient dacă mă lăsați la stație.
Nicio grijă, vă duc până acasă dacă doriți, a insistat bărbatul.
Maria a acceptat, iar pe drum a început el să asculte povestea ei.
***
Maria și Olguța erau de nedespărţit încă din grădiniță. Crescuseră una lângă cealaltă, și, cum au trecut anii, ajunseseră să se îmbrace la fel şi să-și împartă hainele.
Toată școala au stat împreună, apoi au ales să studieze amândouă la aceeași universitate din Chișinău: Maria la medicină, iar Olguța la pedagogie.
Ieșeau adesea împreună, se îndrăgostiseră în același timp. Maria de un băiat simplu de la sat, iar Olguța de un băiat de la oraș.
Olguța s-a măritat repede, parcă temându-se să nu-l piardă. După un an avea deja o fetiță, doar că părinții soțului nu o acceptaseră niciodată cu adevărat.
Nu era după rangul lor așa noră.
Maria îi era adesea alături, având grijă de fetiță, ca Olguța să poată ieși cu soțul, deși inima îi spunea să iasă și ea.
Într-o noapte tinerii nu s-au mai întors acasă Dimineața, Maria a aflat vestea tragică: un accident rutier, amândoi pieriseră.
Pomana, la patruzeci de zile, Maria și-o amintea vag, cu fetița mică în brațe. Ce avea să facă cu ea acum?
Părinții tatălui nu o primiseră nici pe timpul vieții fiului, darămite acum: nu voiau să audă de fetiță. Nu-i a noastră, spuneau
Mama Olguței rămasese văduvă cu încă trei copii mici, nu avea cum să o ia pe cea mică.
Singura opțiune: casa de copii. Fetița avea abia un an.
Maria o iubea pe Irinuca din toată inima, îi văzuse primii pași, primele cuvinte. Se atașase nespus de ea.
Locuia deja singură, chiriașă la o bătrână. Muncea mult, dar cine i-ar fi dat ei copilul de crescut? Era necăsătorită, fără familie, chiar dacă avea un serviciu stabil.
Copila a ajuns la orfelinat, nu era altă cale. Era sănătoasă și urma negreșit să fie înfiată curând.
Maria suferea pentru Irinuca.
***
Nicule, am să te rog ceva, i-a spus odată iubitului ei. Hai să ne căsătorim! Numai așa pot lua fata în grijă…
Cum? a sărit el. Nu vreau să-mi stric actele pentru așa ceva! Dacă nu mă lași să mă apropii de tine, de ce să mă însor? Caută pe altcineva, nu sunt eu omul acesta!
Maria s-a întors și a plâns din nou la mormântul Olguței. Era la patruzeci de zile, nicio floare. Pe mormântul soțului Olguței, însă, multe, multe flori.
Olguță, promit că și la tine va înflori la fel. Doar ajută-mă, te rog, să reușesc.
Pe drumul spre ieșire, bărbatul întâlnit i-a făcut din nou oferta să o ducă.
Pe cine ați pierdut? a zis, sensibilizându-se când a văzut-o plângând.
Maria i-a spus povestea. Și el i-a mărturisit:
Azi la mama mea sunt și eu la patruzeci de zile Sunteți tare apăsată de necazuri.
***
Peste două zile, același bărbat, Pavel, o aștepta la scara blocului cu o propunere neașteptată. Maria, surprinsă să-l vadă, a ascultat:
M-am gândit vă propun să ne căsătorim. Pot să vă ajut fără să vă cer nimic, sunt liber.
Maria, uluirită, l-a privit lung.
Nu vă e teamă? Pe iubitul meu l-am rugat doar să mă ajute, și a fugit
Eu nu fug. Spune-mi doar unde veți locui cu copilul.
Dacă mă ține mătușa la chirie, acolo. Dacă nu, caut altă cameră…
Atunci veți locui la mine. Mâine rezolvăm tot. Fără discuții. Casa e mare, loc este.
Casă? În oraș?
Da, era visul mamei mele. Nu-i plăcea la bloc. Nici eu nu m-am obișnuit la oraș. Şi eu sunt tot de la țară, ca și voi.
Pavel a pus totul la punct. S-au căsătorit discret, au adoptat fetița, și i-a adus pe Maria și Irinuca în casa lui.
Mulțumesc, o să reușesc, promit.
Slavă Domnului, dar nu vă las singure. Sunt aici să ajut doar, nu ca să încurc.
Poate ar fi mai bine să stăm separat, să iau chirie altundeva
Soția mea să stea separat? Asta nu fac!
Pavel nu se impunea, dar era tot timpul lângă ele. Maria făcea totul prin casă, îngrijea de Irinuca și chiar îi gătea lui Pavel. Îl îndrăgise, dar nu putea să-i spună asta.
Mami, de ce mă iubești? o întreba fetiţa.
Pentru că exiști, ești copilul meu drag.
Maria era recunoscătoare soțului. Pavel a fost tată adevărat pentru Irinuca. Pentru Maria era sprijinul de care avea nevoie.
Dar simțeau amândoi: mariajul lor nu era real.
Într-o seară, când Irinuca a împlinit trei ani, Pavel a zis:
Deși suntem căsătoriți, eu vreau să fie o familie adevărată.
Și eu vreau, i-a răspuns Maria emoționată.
Așa au devenit cu adevărat soț și soție, nu doar pe hârtie!
Astfel, în familia lor două sunt datele de nuntă, la o distanță de doi ani. Încă doi copii, frate și soră pentru Irinuca.
Anii au trecut, copiii au crescut. Irina, deja femeie, știe astăzi unde odihnesc părinții ei biologici. Mormintele lor sunt îngrijite la fel. Pentru Irina, Maria și Pavel sunt și ei părinți adevărați.
Irina are prima nepoată. Maria și Pavel sunt deja străbunici. O mare familie, cuprinsă de dragoste și lumină.
Viața i-a încercat, dar le-a adus și o lecție: familia se creează prin dragoste, devotament și curaj, nu doar prin sânge ori documente. Numai împreună putem depăși orice furtună.
