Mamă, tatăl avea dreptate când zicea că nu-ţi e bine la cap! Acum îţi văd clar că ești nebună. N-ai încercat să mergi la doctor?
AnaMaria Dobre se uită, surprinsă, la fiul ei. Andrei fusese întotdeauna un copil dificil, dar să-i vorbeşti așa, drept în faţa mamei, era ceva ce nici nu-și imagina.
AnaMaria nu-și imaginase niciodată că va trebui să se despartă de soțul ei după douăsprezece ani de căsnicie. Însă ea însuși a declanșat ruptura.
Totul a început când, într-o zi, a realizat că nu-l cunoaște pe Dumitru deloc. După atâția ani, ar fi trebuit să știe fiecare trăsătură a lui, dar a descoperit că el era un om rece, fără milă.
Într-o dimineață, pe străzile din București, AnaMaria ridică un cățeluș subțire, cu oasele aproape vizibile. Îl ia acasă, iar Dumitru explodează în scandal.
Tonia, nu ai de ce să mai faci nimic! strigă el, în toată locuința. De ce ai adus această sărăcie în casă?
Domnule, la ce te referi? se minunează AnaMaria. Uite-l pe el, e ca un schelet, piele și oase. Nu poți să-l lași să treacă pe lângă noi?
Toată lumea trece, dar tu nu ai putut? Ești la fel de serioasă ca Măria Sa? răspunse el, cu sarcasm.
În acea seară, AnaMaria a plâns mult. Lacrimile curgeau nu doar pentru că micuțul câine abia reușea să stea pe labe, ci și pentru că soțul își arăta o față complet diferită.
Nici el nu fuseseră perfect, iar ea învățase să ignore defectele lui. Nu există oameni perfecţi, spunea adesea. Dar în acea noapte Dumitru a trecut linia.
Cum e posibil? suspină AnaMaria, mâhnită. E greu să fii doar om? Cum poţi să treci cu vederea un căţel şi să nu-l ajuţi?
Scandalul nu s-a încheiat aici. Dumitru, cu tonul său amar, a început să arate că sărăcia căţelului îl enervează.
Când o să scapi de el? Cât timp trebuie să suportăm această bestie? îl întrebă el, ironizând starea slabă a căţelului, care tremura în ciuda căldurii din apartament.
În loc să-l ajute pe AnaMaria să-l pună pe labe și să-l găsească pe cineva dornic, el se retrăgea în garaj, alături de prietenii săi, tot alţi suliţi care fugariseră de acasă din cauza soţiilor.
Se întorcea acasă târziu, cu miros de bere, și din nou își arunca acuzaţiile spre AnaMaria și sărăcia pe care o adusese.
Poţi să nu iubeşti animalele, înţeleg, gândea AnaMaria, privind spre fereastră. Dar nu şi să nu-ţi pese de mine? Nu vezi cât de greu îmi este?
Viaţa ei devenea tot mai grea. Trebuia să-şi ia concediu din serviciu pentru a duce căţelul la veterinar sau să-l plimbe pe străzile din Iaşi. Se temea să-l lase singur cu Dumitru. După atâţia ani, el nu-l mai recunoștea. În plus, începea să se închine la sticle.
Într-o zi, la birou, AnaMaria simţi o apăsare în piept, ca și cum o mână nevăzută i-ar strânge inima. Strigă la concediu din nou, pretinzând stare de rău. Când se întoarse acasă mai devreme decât de obicei, îl surprinse pe Dumitru în actul săvârşit: arunca pe Bubu spre garaj, ca pe o gunoiul pe care îl dorea să-l elimine pentru totdeauna.
Acea scenă a fost ultima picătură. Nu a putut ierta, a depus cerere de divorț.
Pentru căţel? țipă Dumitru, fluturând braţele. Ai pierdut mintea la bătrâneţe!
AnaMaria nu a ascultat. Nu se simțea nici bătrână, nici nebună; doar a înţeles că nu mai poate trăi cu el.
Au mai rămas un fiu adult, Andrei, care locuia cu iubita lui în Timișoara. El s-a aliniat cu tatăl.
Mamă, eşti normală? Cum poţi să distrugi o familie din cauza unui câine?
Nu mai e nicio familie, dragă suspină AnaMaria. Nu mă despart de Bubu, ci pentru că tatăl tău a pierdut firea omenească.
Poţi să nu iubeşti animalele, dar să le faci suferinţă Un om normal nu ar face așa! spuse fiul, încercând să o convingă.
Argumentele mamei nu l-au convins pe Andrei; a tăiat legătura, susţinând că nu este tatăl, ci o persoană lipsită de omenie.
Întrunul din apartamentele lor, proprietatea aparţinea Anei, așa că Dumitru nu a avut dreptul la jumătate din clădire. Bătrânul său sat de la sat îi rămăsese, dar era puţin frecventat de el. Pentru AnaMaria, totul era neimportant.
Dumitru a ales să rămână rece, fără să se gândească la ce ar fi făcut căţelului dacă AnaMaria nu ar fi intervenit la timp.
În cele din urmă, AnaMaria a rămas cu Bubu și la ajutat să-şi recapete viaţa.
Dacă am luat să te salvăm, acum îmi revine şi responsabilitatea, ispune ea blănosului.
Ham! răspunde Bubu cu un coadă fericită. El nu vrea să părăsească această femeie.
După câteva luni, când Bubu a crescut, AnaMaria a început să se implice în adăpostul local pentru animale, Adăpostul Speranță, din Chișinău, pentru a ajuta animalele abandonate, la fel ca și soțul ei.
Suntem în dificultate financiară, nu putem plăti salariile, spunea directorul, Tonia, cu tristeţe. Cincizeci de lei pe zi nu ajunge.
Nu e vorba de bani, ci de scop, răspunde AnaMaria.
A început să vină de câteva ori pe săptămână la adăpost alături de Bubu. Acolo a cunoscut un alt câine, pe care îl numea Bucur.
Angajaţii îl numeau Bucur pentru că mârâia mereu când încercau să-l scoată la plimbare. AnaMaria îl ştia deja și curăţa cușca lui, dar acum ia tras ochii cu milă. Ochii săi erau trişti, fără speranţă în oameni, exact ca în ochii lui Bubu când la găsit pe stradă.
S-a aşezat lângă el, la mângâiat pe cap şi ia îmbrăţişat. A vrut să-i dea o licărire de bucurie, dar încă nu era acolo. A petrecut tot mai mult timp cu el şi a aflat povestea lui de la o voluntară.
Lam luat acum trei ani. Rătăcea pe străzile Chișinăului, căutând pe cineva. Un om ia legat lesa de un stâlp de iluminat şi a plecat, sperând că se va întoarce. Nu sa întors.
Lau dezlegat şi a fugit prin oraş în căutarea stăpânului. Niciunul nu a vrut să-l ia din nou, așa că lam adus la noi când o cușcă sa eliberat.
Un bărbat la luat, dar a sunat săne spună că vrea un câine normal, nu pe al tău legume. povestea voluntara.
După trei ani, tot nu găsise un stăpân. AnaMaria a decis să nu-l renunţe.
Voi posta poze pe toate siteurile, să găsesc o casă pentru el, a spus hotărâtă.
Este un basset hound? a întrebat un telefon.
Da, nue pur sânge, dar nu contează. E un câine minunat, chiar dacă e bătrân şi puţin trist, a răspuns ea.
Femeia a decis să-l ia. Bucur a plecat la noua sa casă.
Succes, Bucure, a şoptit AnaMaria, uscată lacrimile. Să ai parte de fericire.
Bucur nu a lătrat, doar a privit trist femeia, obișnuită deja cu prezenţa ei.
AnaMaria, cu Bubu, a continuat să viziteze adăpostul. Întro zi a primit un telefon de la femeia care îl luase pe Bucur.
Pot să-l aduc temporar înapoi la adăpost? Merg la mare cu copiii și nu pot lăsa singur câinele.
Nuavem locuri libere, a răspuns AnaMaria, îngrijorată.
Ce fac? Nu pot să plec fără el, am promis copiilor.
Lăsaţi-mă să-l îngrijesc până vă întoarceţi, a propus AnaMaria. Două săptămâni? Mai mult?
Două săptămâni a confirmat femeia.
Când Bucur a ajuns la adăpost, era mai slab decât înainte, parcă hrănit o dată pe săptămână.
Ce i sa întâmplat? a întrebat AnaMaria.
Lam hrănit, dar nu a vrut să mănânce. Nu îl forţez, căci nu ar fi corect.
În aceeaşi zi, când familia se ducea la mare, AnaMaria, Bubu şi Bucur au mers la veterinar. Sa constatat că Bucur avea probleme serioase de sănătate, necesitând tratament.
AnaMaria a sunat femeia, ia explicat situaţia şi a cerut un mic sprijin financiar.
Nu am bani acum! a răspuns proprietara Bucurului. Nu ştiai că se va îmbolnăvi.
Nu era bolnav când laţi luat, nu? a replicat AnaMaria.
Deci e vina mea că este în aşa stare? Ia dul înapoi, nu-mi trebuie, și nu mă mai suna din nou!
Aceasta nu era așteptarea Anei. Credea că va avea grijă de Bucur pentru o vreme, nu că va trebui să-l crească în plus.
Acum avea doi câini, cu costuri și eforturi crescute, iar anul următor urma să se pensioneze. Însă, privind în ochii lui Bucur, a înţeles că nu-l va mai da altcuiva.
Cât lau abandonat? Cât poate să sufere?
Când Bucur a realizat că nu-l vor da înapoi, pentru prima dată în mult timp, privirea ia căpătat o scânteie. AnaMaria a văzut în sfârșit acel mic foc de bucurie, ce se aprindea din ce în ce mai puternic.
Chiar dacă ochii îi erau înceţoșaţi, iar lăbuţele tremurau din cauza artritei, lumina din sufletul lui strălucea.
A ştiu că a făcut dreptate. La început a fost greu, apoi a devenit o pasiune, iar acum se simţea cea mai fericită fiinţă de pe pământ.
Chiar dacă divorţul şi respingerea fiului iau adus singurătate, Andrei a venit în vizită, voia să discute cu tatăl, să-l convingă să o lase să se întoarcă acasă.
Mamă, tatăl a avut dreptate când spunea că nu eşti bine la cap! Acum ştiu și eu că ești nebună. Nu ai mers la doctor?
AnaMaria la privit, surprinsă, pe Andrei. Întotdeauna fusese un băiat capricios, dar să-i vorbească așa, în faţa ei, era de necrezut.
Ce spui, băiatule? a încercat să-l calmeze.
Ce spun? Adevărul! Îţi place un singur câine, dar ai decis să aduci încă un flăcău în casă? Nu ai minte!
Da, am decis Pentru că nimeni altcineva nu-l va ajuta! Chiar dacă tatăl tău ar rămâne în casa mea, nu laş lăsa nici pe unul.
Atunci trăieşte singură!
Andrei a plecat, trântind ușa. AnaMaria a şoptit în urmă:
Nu sunt singură, fiule. Nu sunt singură. Alături de mine sunt prietenii mei credincioşi, care nu mă vor părăsi niciodată.
Tonia, dacă ai nevoie, putem săl luăm pe Bucur înapoi, să-i găsim un loc, ia spus directoarea adăpostului.
Mulţumesc, dar nu voi da din nou câinelui şansa să fie abandonat. Să-şi încheie viaţa în pace, alături de noi.
Aşa se încheie povestea. Cei ce iubesc animalele cu patos vor înţelege pe AnaMaria. Poate unii o vor judeca pentru că a ruinat o familie. Rămâne la latitudinea voastră să spuneţi ce credeţi despre faptele soţului și ale fiului.
Ce părere aveţi? Scrieţine în comentarii, daţi un like.
