Mamă, tată, bună, ne-aţi chemat, ce sa întâmplat? Anca și soțul ei, Tudor, au intrat în apartamentul părinţilor.
De fapt, totul sa petrecut de ceva vreme. Mama era bolnavă, avea o boală gravă, stadiul al doilea
A terminat un ciclu de chimioterapie, apoi radioterapie. A intrat în remisie, părul îi creştea încet. Dar, evident, încă nu era momentul să se liniştim, starea ei se înrăutăcea din nou.
Ancuţo, Tudor, seara bună, intraţi, spunea mama, palidă și subțire, ca o fetiță.
Copii, intraţi și aşezaţivă. Avem o cerere neobișnuită, ascultaţi-mă, tatăl, puțin pierdut, adăugă.
Anca și Tudor sau așezat pe canapea și lau privit pe mamă cu nerăbdare. Irina a oftat și sa uitat la soțul ei, Bogdan, parcă căutând sprijin.
Ancuţă, Tudor, nu fiţi surprinşi, am o cerere destul de ciudată. În esenţă Vă rugăm mult.
Adoptaţi pentru noi, cu tatăl, un băiat, vă rog! Nu ne mai pot da copii din cauza vârstei, iar și alte motive.
A căzut o liniște de o clipă.
Prima a vorbit fiica:
Mamă, cred că o să fii surprinsă, dar ne gândim de mult săţi spunem. Îţi dorim un fiu, iar deja avem două fetiţe nepoatele tale.
Nu există nicio garanție că al treilea copil va fi băiat. Dar nu e vorba doar de asta, sănătatea nu e la fel,
Măria a născut prin cezariană. Doctorii nu recomandă altă naştere. De fapt ne tot gândeam să luăm un copil de la orfelinat, un băieţel.
În familia noastră, un mic prinţ! Şi brusc nespui, mamă, exact aceeaşi idee. De unde ţiau venit astfel de gânduri?
Ancuţo, nu ştiu de unde să încep, Irina a atins cu mâna părul încă crescând, starea mea sa înrăutăţit din nou.
Apoi a intrat prietena ei, mătuşa Nadia, de la vechea muncă, îţi aduci aminte? Avea o aluniţă lângă ochi, aproape că îi acoperea ochiul.
Îi spuneau că trebuie să o scoată, că ar putea deveni periculoasă. Dar Nadia a venit la mine aluniţa a dispărut, arată perfect.
A mers la bunica Zina în sat, ia povestit. Nadia a venit cu ea am plecat la bunica Zina, şi gata! Din alte oraşe vin la ea, a ajutat pe mulţi. Mă întrebam ce pierd, şi am plecat.
Anca și Tudor ascultau povestea mamei, cu respiraţia ţinută, fără să înţeleagă exact încotro duce.
Deci, copii, a continuat Irina, bunica Zina mia pus o întrebare ciudată: am un fiu?
Auziţi că am o fiică, Ancuţa, şi două nepoate dragi, Măria şi Tanuţa, bunica Zina a întrebat insistent: şi ce sa întâmplat cu fiica?
Mă surprinde că nimeni, în afară de noi cu Bogdan, nu ştia de un avort tardiv. Era să fie un băiat, primul copil, pentru tine, Ancuţa.
Dar nu a supravieţuit, Irina îşi tremura mâinile pe marginea tricoului.
Şi apoi? Anca a privit-o cu ochi mari.
Apoi, a zis bunica Zina: adoptă un băiat. A plecat, iar eu am început să plâng, ca şi cum aş fi vinovată că nu am reuşit să păstrez primul prinţ.
Acum trebuie să dăruim căldură şi iubire unui alt băieţel, să reparăm echilibrul rupt.
Şi am ascultat inima mea chiar eu vreau asta. Împreună cu Bogdan putem oferi copilului căldură, iubire, tot ce îi trebuie!
Nu e doar pentru a ne vindeca. Am simţit cu adevărat dorinţa de a salva de la orfanele şi singurătate o viaţă mică. Înţelegi?
Mamă, te înţeleg şi te susţin cu tot sufletul, Anca a plâns, sărind în braţele mamei, hai să facem aşa!
Anca şi Tudor discutaseră deja cu directorul căminului de copii, voiau să adopte un băieţel. I-au dat invitaţia să vadă copiii.
Irina şi Bogdan, desigur, au plecat şi ei. În camera de joacă, pe covor, stăteau şi se jucau copilaşi de trei ani şi mai mari.
Mamă, uite, un băieţel blond, seamănă cu tine, adună cu sârguinţă cuburi. A scos chiar limba, răsare, a şoptit Anca, arătând spre un mic pe podea.
Irina sa uitat şi şi-a plăcut şi lui. Dar dintrun colţ al camerei sau auzit cuvinte neclare.
Irina sa întors în coltul camerei, lângă ei, stătea un băiat mai mare, cu ochi trişti, şoptind încet.
Vorbeşti cu noi? Spune puţin mai tare, nam auzit, a cerut Irina.
Băiatul a făcut un pas spre ea şi a repetat: Mătuşă, vă rog, luaţi-mă, promit că nu veţi regreta. Luaţi-mă
Anca şi Tudor au completat rapid actele şi lau adoptat pe Mihai. Măria şi Tanuţa erau foarte mândre că au un frăţior.
Mihai sa adaptat repede, îi chema pe Anca şi Tudor mama şi tata. Venea des în vizită la bunica Irina şi la bunicul Bogdan, că locuiau aproape şi şcoala era la îndemână.
Îl numea pe Irina mama Irina, nu bunică, ci așa a început să o numească. Ea, ţinânduşi respiraţia, privea pe Mihai şi simţea că e cu adevărat fiul ei, cel care nu a supravieţuit.
Doctorii au insistat să înceapă un nou ciclu de tratament, dar nu ajuta, starea ei se înrăutăţea.
Mihai îi privea în ochi, îi mângâia părul scurt.
Mamă Irina, de ce eşti bolnavă? Vreau să te vindeci!
Nu ştiu, Mihăiţule, așa se întâmplă, dar o să încerc să mă însănătoşesc, promit, îi plăcea mult cum îl chema mama Irina.
Bogdan a vorbit cu doctorul, care a pretins operaţia.
Care-s şansele? a întrebat Bogdan.
Doctorul nu a învăluit:
50 la 50. Vom face tot cedacă e posibil, şi asta o va salva.
Aşa că Bogdan şi Irina au decis.
În ziua operaţiei toţi erau pe muchie de cuţit. Anca suna neîncetat pe tatăl ei. Tatăl a înţeles că doctorul îi va da veşti clare, iar Bogdan era ca pe ace.
Nu ştia unde e Mihai. Bogdan la găsit în dormitor, lângă scaunul cu halatul Irinei.
Mihai nu a auzit cum a intrat, stătea pe podea, cu faţa în halat, plângea şi repeta încet:
Mamă Irina, nu pleca, nu vreau să te pierd din nou, te rog! Vreau să fii mereu cu mine, mamico Irina!
Sunetul telefonului ia făcut să tresară pe amândoi.
Doctorul a sunat, vocea ia fost obosită şi lipsită de speranţă, iar inima lui Bogdan a început să bată ca şase de bătăi…
Amai este totul? Irina nu a rezistat operaţiei?
Bogdan? Aici e doctorul Mihai Ionescu, operaţia a fost grea, dar a ieşit bine, soţia ta a rezistat.
A fost la o limită, numi vine să cred, parcă cineva de sus o sprijinea în acele clipe când viaţa îi părea că se rupe.
Felicitări, pare că isa dat încă o şansă să trăiască, că există motive să lupte…
Mulţumim, mulţumim, doctore! Bogdan la îmbrăţiat pe Mihai.
Ai înţeles, totul e bine, mama noastră Irina e în viaţă, e în viaţă! Ce bucurie că eşti cu noi, micuţule.
Scuze, am auzit că ai cerut săo salvăm pe mama Irina, mulţumesc, dragul meu băieţel!
