30 aprilie 2026 jurnalul meu
Mamă, câteodată poţi să nu mai păstrezi totul în minte? O să ne urmărești toată viaţa? a întrebat iritat fiica mea de cincisprezece ani, Măria.
Nu toată viaţa, ci până când bunica noastră va pleca. Dacă iese pe coridor, sar putea pierde și am răspuns eu, încercând să nu îmi pierd răbdarea.
Şi ar muri lângă gard, iar noi am rămâne cu un gol în inimă Mamă, dar poate ar trebui săo lăsăm să plece? a repetat Măria, cu o șușă în glas.
Ce înseamnă săo lăsăm să plece? m-am pierdut pe cuvânt.
Săși caute drumul și să se piardă. Tu însăţi spuneai că te saturi să te chinui cu ea.
Cum poţi să spui așa? Ea e soacră mea, nu e o rudă de sânge, dar pentru tine e bunica. i-am răspuns, simțind cum mi se strânge pieptul.
Bunică? a încruntat Măria, ochii ei mici și strânși, așa cum îi făcea să pară când se supăra. Unde a fost când fiul ei nea lăsat? Când a refuzat să stea cu mine? Când a refuzat să-și îmbrățișeze nepoata? Nu ţia făcut milă când te luptai să faci orice muncă pentru a strânge niște lei în plus Și tea acuzat că şeful tău a plecat
Încetează, te rog! a izbucnit mama, iar în glasul ei se auzea oboseala. Am vorbit cu tine destul. Mie rușine să recunosc că nu te-am crescut cum trebuie, că nu ai milă de aproape. Mie frică că, când voi îmbătrâni, vei trata la fel pe mine. Ce vei face? Mereu ai fost o fată bună. Nu ai putut să nu salvezi o pisică rătăcită sau un căţel, să le aduci acasă. Bunica nu e o pisică a oftat mama, cu capul plecat. Ei bine, e deja pedepsită. Tatăl tău nu a lăsat decât să rămână singur și a plecat şi el.
Mamă, merg la muncă, vei întârzia. Promit că închid ușa. am făcut un gest de rușine, privind spre ea.
Bine, să nu rostim vorbe de prispa a spus mama, fără să se ridice.
Iartă-mă, mamă, dar să te privesc te doare în inimă. Pielea și oasele îţi spun că ai patruzeci de ani și totuşi mergi călcând uşor, ca o bătrânică obosită. Cete face să mă priveşti aşa? Cine altă săţi spună adevărul, dacă nu eu, nefiica ta? am ridicat din nou vocea, fără să observ.
Mulţumesc. Asigurăte că nu aprinde gazul şi că nu lasă apa să curgă în baie. a răspuns mama, fără să-și dea seama de cât de iritată devenea.
Tot aşteptam să spuneţi că suntem legaţi ca doi şiruri de sârmă, fără viaţă. Mamă, săo ducem la căminul de bătrâni? Acolo e sub supraveghere continuă. Nu înţelege nimic
Încă din nou? a întrerupt mama.
Toţi vor fi mai bine, începând cu ea, am continuat, ignorând tensiunea pe chipul mamei.
Nu mai vreau să te ascult. Nu am de gând săo dau pe bunica acolo. Cât îi rămâne? Să rămână acasă
Va rezista. Dute la muncă. Eu nu plec nicăieri, închid ușa, promit am repetat cu furie.
Îmi pare rău. Am atacat. Toţi se plimbă, iar eu îngrijesc bunica. a murmurat mama.
În timp ce ne certam, ușa camerei bunicii rămânea deschisă. Ea asculta, poate nu înţelegea, dar cu siguranță nu va uita totul.
Mama a plecat la muncă, iar eu am intrat în vechea mea cameră, acum ocupată de bunica Ioana.
Bunico, vrei ceva? am întrebat.
Privirea ei era goală, fără dorinţă.
Hai să-ţi dau o bomboană, i-am întins o bomboană și am ajutat-o să se ridice spre bucătărie.
Tu cine ești? a întrebat bunica, privind fix în ochii mei.
Bea ceai, am oftat și am pus bomboana în faţa ei.
Bunica iubea dulceaţa. Împreună cu mama ascundeam bomboane, dăruind doar una la fiecare ceai. Am privit cum dezgropă hârtia strălucitoare a bomboanei. Părul ei alb ca ceaţă străbătea prin piele palidă. M-am întors.
În tinereţe, bunica îşi vopsi şi aranja părul, îl pune în coafuri îngrijite, îşi colora buzele cu ruj aprins și-și contura sprâncenele în formă de arc. Miam amintit mirosul dulce al parfumului ei. Bărbaţii o observau mereu, până când mintea ia început să se slăbească.
Nu ştiam ce simt pentru ea: milă, compasiune sau ură? Sunetul soneriei de la uşă ma scos din gânduri.
Probabil mama a uitat ceva am zis, ridicândumă să deschid.
În loc de mamă, era prietenul meu, Andrei, elev de liceu. Mama nu a fost de acord cu prietenia noastră, așa că el venea doar când ea nu era acasă.
Salut. De ce ai venit atât de devreme? Mama tocmai a plecat iam şoptit.
Ştiu. Nu ma observat.
Mălia! a strigat bunica din bucătărie.
Cine e Mălia? a întrebat Andrei.
Așa o numește pe mama și se crede a fi fata ei. Acum o duc în camera ei. Du-te în baie și stai liniştit. Are azi o iluminare. am împins pe Andrei spre baia mică.
În baie era gol. M-am întors în bucătărie și am găsit o ceașcă goală și ambalajul de bomboană pe masă.
Vreau ceai a spus bunica.
Dar am realizat că numi era de ajunsă explicaţia.
Bunica îşi pierdea curând amintirile, în special pe cele recente, dar îşi amintea bine trecutul îndepărtat. Se încurca des, nu ne recunoştea pe noi. Totuşi, avea momente rare de iluminare, scurte şi preţioase.
Încărcat de îndoială, am pus din nou o ceașcă cu ceai şi o altă bomboană în faţa ei. A deschis ambalajul încet, cu degete neîndemânate. Când ceașca sa golit, am așezat-o pe pat.
Acum odihneştete iam spus și am închis ușa.
Andrei ieşi din baie.
Pot să ies? a întrebat.
Da, mergi la bucătărie iam răspuns, aruncând o privire la uşă să fie închisă.
Ne-am așezat pe scaune lângă unii, fiecare cu un căşti în urechi, ascultând muzică la telefon. Am închis ochii și mișcam capul în ritmul melodiilor. Nu am observat cum bunica a intrat pe hol.
Când am ieșit să-l conduc pe Andrei spre uşă, am văzut că uşile erau deschise. Am alergat spre camera ei, dar nu era acolo.
Uşi nu leam închis. Sa dus. Mama o va crede vinovată miam strigat cu gura în căţe, cu lacrimi în ochi.
De ce ar crede asta? a întrebat Andrei.
Nu ştii, astăzi iam zis că ar fi bine să plece și să se piardă. Mama o va acuza că am lăsat uşile deschise. iam explicat.
Hai să ne îmbrăcăm și să căutăm. Nu poate fi departe a spus el.
Am privit spre umeraş haina de lână a bunicii era încă pe cuier, iar încălţămintele erau la locul lor.
A plecat în papuci şi halat? am întrebat, nedumerit.
Poate la vecini? A ieșit pe scară și nu a recunoscut apartamentul Eu în curte, tu la apartamente a răspuns Andrei și a coborât pe scară.
Nu am găsit niciun răspuns la interfon. Am ieșit pe stradă. Andrei a căutat sub tufișuri, lângă leagănul din parc.
Nu e nicăieri. Hai în curtea vecinului. Tu spre dreapta, eu spre stânga. Cine o găseşte prima îl cheamă pe celălalt. Ne întâlnim aici a dat ordine Andrei și a plecat.
Am alergat până la staţia de autobuz, la un colţ al pieţei, dar nu am dat de ea. Ceva a trecut, poate zece minute, poate jumătate de oră. În papuci și halat, unde poate să ajungă?
Trebuie să sunăm la poliție am spus.
Aşteaptă. Ce îi spunea cel mai des? Unde îi plăcea să meargă? a întrebat Andrei, căutând în memorie.
Nimic nu mia răsărit în minte. Am ridicat din umeri.
Bine, să extindem căutarea. Tu spre şcoală, eu spre piaţă a arătat cu mana.
Parcurgeam străzile cu felinare aprinse, dar unele erau stinse. Umbrele se întindeau și eu simţeam că cineva se ascunde în spatele tufei. Apropiindum de şcoală, miam amintit o poveste a bunicii: odată a uitat caietul în clasă, iar portarul a încuiat ușa. Bunica a sărit pe fereastră şi aproape șiși rupt piciorul.
Chiar dacă nu a învăţat la acea şcoală, povestea îi rămăsese vie. Am deschis poarta curţii era neînchisă. Şcoala era un bloc în formă de P. Am ocolit o aripă şi am zărit un grup de băieţi. Râdeau de ceva.
Bunico! am strigat, alergând spre ei.
Bunica stătea în mijlocul curţii, în halatul său grialbastru. Unul dintre băieţi ia întins un ambalaj gol, crezând că e o bomboană. Când bunica sa întins spre el, băiatul a tras mâna înapoi și toţi au izbucnit în râs.
Nu înțelegi, nuși dă seama! De unde a fugit? Vrei o bomboană? a aruncat băiatul hârtia.
Lăsaţio în pace! am strigat eu, cu vocea tremurândă.
Băieţii sau întors spre mine.
Uite, încă una! a strigat unul.
Tu cine ești? Strănecul? au răspuns dispreţuiţi.
Împreună cu bunica am fugit din azil! au adăugat, arătând spre mine.
Am încercat să mă retrag. Dar au început să se apropie de bunica, blocândui drumul. Am sprijinit spatele pe gard şi am încercat să nu cad.
Lăsaţio! a strigat Andrei, venind în ajutor.
Două dintre băieţi sau retras, dar unul încă o ţinea de mână. Sa declanșat o ceartă între Andrei şi ei. Am lovit cu piciorul băiatul care mă ţinea; el a țipat și ma lăsat liber. Am prins o bucată de scândură de pe jos, am încercat să o lovească pe unul, dar am lovit pe spate.
Băiatul sa ridicat, iar eu am fugit spre poarta gardului.
Doamnă, veniţi spre noi! Am sunat la poliție a strigat un bărbat şi o femeie de pe cealaltă parte a gardului. Hooliganii nu au viaţă şi nu pot rămâne.
A auzit poliţia, iar băieţii au fugit. Am luat din nou pe Andrei şi am mers spre bunica îngrozită.
Bunico, eu sunt Măria am îmbrăţiat-o. Hai să mergem acasă.
Ce? Aștept pe Borys. El trebuie să se întoarcă de la ore a zis bunica.
Borys a terminat şcoala de mult timp. Hai, mergem.
Am auzit totul a spus brusc bunica.
Ce ai auzit? am întrebat, uşor speriată, ştiind deja ce înseamnă.
Măria vrea să mă trimit la căminul de bătrâni. Nu mă lăsaţi! a gemuit bunica.
Bine, să mergem, e frig şi în halatul tău e frig. Te vei răci și te vor duce la spital
Nu vreau spitalul a răspuns ea cu vocea ruptă.
Am dus-o pe bunica înapoi acasă, iam schimbat halatul, iam servit ceai fierbinte cu o bomboană şi am așezat-o să doarmă.
În faţa uşii apartamentului, am stat alături de Andrei.
Ce vom face? Suntem murdari, cu sânge pe haine am glumit, deși nu neam umezit încă.
Cel mai important e că am găsit-o. Ai fost curajoasă, nu te-ai lăsat intimidată a zâmbit Andrei.
Chiar ma speriat! Dacă nu teaș prinde la timp
Totul e bineÎn acea noapte am înțeles că iertarea și responsabilitatea sunt singurele căi prin care putem păstra vie legătura cu cei pe care îi iubim.
