Mamă, până când o să te mai pui pe laude? De azi încolo ne vei aminti totul? răspunse cu o voce tăiată de amar, Mălina, înălțimea ei de cincisprezece primăveri.
Nu toată viața, ci atâta timp cât nemai trăiește bunica. Dacă iese pe stradă, se pierde și
Și va muri lângă gard, iar noi vom trăi cu povara vinovăției Mamă, să nuo lăsăm? întrebă din nou Mălina, provocânduși mama.
Ce săo lăsăm? mama întrebă nedumerită.
Să plece și să se rătăcească. Tu spuneai că te sătură să te chinui cu ea.
Cum poţi să spui așa? Ea e soacra mea, numi este sânge, dar pentru tine e bunica ta.
Bunică? Mălina încruntă ochii, cum făcea mereu când se aprindea. Unde a fost când fiul ei nea părăsit? Când sa împotrivit să stea cu mine? Cu nepoata ei? Nu te-a militat când ai luat orice mică treabă ca să strângi un ban în plus și tea învinovățit că soțul a plecat
Opreștete imediat! izbucni mama. Am povestit totul pentru degeaba. Oftă mama. Am crescut prost, căci nu ţiam insuflat milă faţă de aproape, de sânge. Mie frică. Când voi îmbătrâni, mă vei trata tot aşa? Ce sa întâmplat cu tine? Întotdeauna ai fost o fată bună. Nu puteai trece pe lângă un motanuleț sau un căţeluş fără să îl aduci acasă. Dar bunica nu e un căţel
E deja pedepsită. Tatăl tău nu doar pe noi, a fugit și de ea.
Mamă, merg la muncă, o să întârzii. Îţi promit că închid ușa. Mălina privi de parcă ar fi simțit vina în oglindă.
Bine, să nu ne împovărăm cu vorbe de prisos dar mama rămase în loc.
Mamă, iartă-mă, dar să te privesc e dureros. Pielea și oasele. Ai patruzeci de ani și te târăşti ca o bătrânică, cu paşii grei. Mereu ești obosită. De ce mă priveşti astfel? Cine îţi va spune adevărul dacă nuteu cîştigă pe tine, de nefiind copilul tău? Mălina nu observă cum îşi ridică din nou glasul.
Mulțumesc. Vezi să nu pornească gazul și să nu dea apă în cada.
Exact, așa stăm cu ea legată, fără viaţă. Mamă, să o ducem la azilul de bătrâni. Acolo va fi sub veghea permanentă. Nu înțelege nimic
Din nou? mama o întrerupse pe Mălina.
Toţi vor fi mai bine, și ea în primul rând, spuse Mălina, nepăsând la iritarea mamei.
Nu vreau să te mai ascult. Nu o voi da nicăieri. Cât îi mai rămâne? Să rămână acasă
O să ne treacă și ea prin noi. Du-te la muncă. Eu nu plec nicăieri, închid ușa, promit Mălina îşi repete cu amar.
Iartă-mă. Am strigat la tine Toţi ies afară și tu îţi veghezi bunica.
Continuau să vorbească, fără să observe ușa deschisă a camerei bunicii. Ea, desigur, auzea totul, dar abia înțelegea și uită întrun minut.
Mama plecă la lucru, iar Mălina intră în camera pe care odinioară o împărțea cu părinţii, acum locuită de bunica.
Ceți doreşti? întrebă ea.
Privirea bunicii nu arăta nicio dorință.
Hai, îţi dau o bomboană, Mălina o ajută să se ridice şi o duce spre bucătărie.
Tu cine ești? bunica o privea cu ochi goi.
Bea ceai, Mălina oftă și a aşezat bomboana pe tavă.
Bunica iubea dulcele. Împreună cu mama ascundeau bomboanele, dăruind doar una la ceai. Mălina privea cum bunica desfăcea ambalajul strălucitor. Prin părul ei uşor cenuşiu străbătea pielea palidă a capului. Mălina se întoarse.
În tinereţe bunica îşi vopsea şi aranja părul, creând coafuri bogate. Folosea ruj roşu aprins, contura sprâncenele în forme de arc. Mălina îşi amintea mirosul aromat al parfumului ei. Bărbaţii se uitau adesea la ea, până când începuse să pierda mintea.
Mălina nu ştia ce simţea pentru bunica: milă, compasiune, ostilitate? Sunetul sonor al unei uşi bătute o trecu din gânduri.
Probabil mama a uitat ceva, spuse Mălina, îndreptânduse spre intrare.
În loc de mamă, la uşă stătea prietenul ei, colegul de liceu, Andrei. Mama nu aproba prietenia lor, aşa că el venea când ea nu era acasă.
Salut. De ce ai venit atât de repede? Mama abia plecase, şoptă Mălina.
Ştiu. Na observat că nu e acasă.
Mila! se auzi din bucătărie vocea bunicii.
Cine e Mila? întrebă Andrei.
Aşa o numeşte mama, și o consideră pe sine ca pe o fiică. Acum o duc la cameră. Dute la baie şi stai tăcut. Are astăzi o iluminare. Mălina împinge pe Andrei spre ușa băii.
Nu e nimeni acolo. Mălina intră în bucătărie şi găseşte o ceașcă goală şi un ambalaj pe masă.
Vreau ceai, spuse bunica.
Dar Mălina înţelegea că cuvintele nu vor fi auzite.
Bunica uită repede tot ce se întâmplase recent, dar-şi aminti cu claritate vremuri de mult apuse. Confunda totul, nu o recunoştea pe mama. Totuşi, avea câte o clipă de iluminare, scurtă şi rară.
Mălina nu ştia dacă bunica încerca doar să fure altă bomboană sau dacă chiar uitase că abia băuse ceaiul. Cine va şti? Mălina oftă, a pus din nou o ceașcă de ceai şi încă o bomboană pe masă.
Bunica desfăcea încet ambalajul cu degete neîmblânzite. Când ceașca se goli, Mălina o duse în camera ei, o aşeză pe pat.
Acum dormi, spuse ea şi trânti ușa.
Din baie ieşi Andrei.
Pot să ies?
Da. Dute în bucătărie. Mălina aruncă o privire la uşa încuiată, apoi îi urcase pasul lui Andrei.
Stăteau pe scaune lângă unii, cu căştile pe un singur ureche, ascultând muzică din telefon. Mălina închise ochii, legănând capul în ritmul melodiilor. Nu observă cum bunica se strecoară prin hol
Când Mălina păşi în hol să-l conducă pe Andrei, găsi uşa deschisă. Se repezi spre camera bunicii, dar nu era acolo.
Uşa nu am închis! A plecat! Mama va crede că am lăsat-o să iasă voluntar fugea Mălina, cu lacrimi în gât.
De ce ar crede asta? întrebă Andrei.
Nu înţelegi. Astăzi spuneam că ar fi mai bine să dispară. Mama va crede că am lăsat ușa descuiată deghizat.
Bine, îmbracăte, mergem să o căutăm. Nu poate fi departe, spuse Andrei.
Mălina arătă la cuier: haina de lână a bunicii era încă pe cuier, pantofii şiaşezate.
A plecat în șapcă şi halat? se întrebă confuză.
Poate la vecini, nu recunoaşte scara Eu în curte, tu prin apartamente, sugeră Andrei și alerga pe scară.
Pe etaj, nimeni nu răspunse la clopoţi. Mălina nu mai căuta printre vecini, fuge spre stradă. Andrei cutreieră curtea, căutând sub arbuţi, sub leagăne de joacă.
Nici undeva. Hai să căutăm în curţi învecinate. Tu la dreapta, eu la stânga. Cine găseşte prima, cheamă pe celălalt. Ne întâlnim aici, poruncă Andrei şi plecă.
Mălina alergă până la staţia de autobuz. Bunica nu apărea nicăieri. Cât timp a trecut? Treizeci de minute? Patruzeci? Cum se poate pierde în şapcă şi halat?
Trebuie să sunăm la poliție, spuse ea.
Aşteaptă. Aminteșteţi ce obișnuia să povestească cel mai des, unde îi plăcea să meargă? întrebă Andrei, căutând prin amintiri.
Mălina nu reuşi să-şi aducă aminte. Se scutură pe umeri.
Hai să extindem aria. Tu spre şcoală, eu înapoi, arătă el în altă direcţie.
Lămpile stradale nu erau toate aprinse. Zonele întunecate erau traversate repede, parcă umbrele se ascundeau sub tufișuri. Apropiinduse de şcoală, Mălina îşi aminti o poveste a bunicii: odată a uitat caietul la clasă, sa întors să-l ia, dar paznicul a încuiat uşile. Bunica a sărit pe fereastră de la primul etaj, aproape ruptă de picior.
Deşi nu studia la acea şcoală, bunica spunea mereu această întâmplare. Mălina împinge ușa gardului nu era încuiată. Şcoala avea forma literei P. Traversă o aripă şi vede un grup de băieţi. Râdeau de ceva.
Bunica! înţelegi Mălina şi aleargă spre ei.
Bunica stătea în mijlocul curţii, în halatul ei grialbastru. Unul dintre băieţi îi întinse un ambalaj gol. Când bunica se întinse pentru el, crezând că e o bomboană, băiatul retrase mâna, iar toţi chicoti.
Nu înțelege nimic. De unde ai fugit de la azil? Vrei o bomboană? aruncă din nou băiatul ambalajul.
Lăsaţio în pace! strigă Mălina.
Băieţii se întoarseră spre ea.
Uite, încă una!
Tu cine eşti? O nepoată?.. Încercau să o tachine.
Fugiţi de ea! strigă Andrei din apropiere.
Câţiva băieţi se retrăseră, dar al treilea încă o ţinea de mână. Se aprindea o luptă între ei şi Andrei. Mălina loveşti cu piciorul băiatul care o ţinea, iar el lăsă să cadă o bucată de scândură. Încercă să lovească altul de cap, dar înălţimea nu îi permitea, aşa că lovi pe spate.
Băiatul se arătă furios şi se aruncă asupra ei. Mălina fugă spre poarta gardului.
Domnişoară, veniţi la noi. Am chemat poliţia apărut un bărbat şi o femeie în spatele gardului. Hai, să nu vă mai întreceţi
Văzul poliţiei făcu băieţii să dispară. Mălina se întoarse spre Andrei.
Şi acum ajutămă, nu mulţumiţi, mormăi bărbatul.
Cel puţin totul a trecut, spuse femeia.
Mălina îl ajută pe Andrei să se ridice. Se apropiară de bunica speriată, care credea că vin din nou hoţi.
Ba, sunt eu, Mălina. Hai să mergem acasă. o îmbrăţi în braţe.
Ce? Eu aştept pe Borislav. El are lecţiile încheiate
Borislav a terminat liceul de mult. Hai.
Am auzit totul, spuse brusc bunica.
Ce ai auzit? întrebă Mălina, ştiind imediat de ce e vorba.
Poate că, în sfârşit, bunica pricepea mai mult decât credeau.
Mila vrea să mă trimită la azil. Nu mă daţi, chicoti bunica.
Bine, plecăm, e frig şi eşti în halat. Te vei îmbolnăvi şi te vor duce la spital
Nu vreau să merg la spital, mormăi bunica.
Împreună cu Andrei, o aduseseră înapoi acasă. Mălina o schimbase în haine uscate, ia dat ceai fierbinte cu o bomboană şi o aşeză să doarmă.
Cum o duci acasă? Plină de murdărie, de sânge, Mălina şi Andrei stăteau la uşă.
Nu contează, am găsit-o. Tu ai fost curajoasă, nu te-ai speriat, zâmbi Andrei.
Mam speriat. Dacă nu ai fi venit
Totul e bine. Îmi pare rău, eu nu am închis ușa
Mălina închise ușa după Andrei şi se aşeză la masă. Nu tremura, dar nu reÎn dimineața ce a urmat, Mălina s-a trezit în camera ei, cu un singur fir de zahăr topit căzut pe genunchiul ei, ca o amintire dulce și amară a nopții fără sfârșit.
