Mama o strângea la piept, o săruta și se întreba: Cu cine seamănă ea oare? Și ofteza. Cunoștințele se mirau și puneau aceeași întrebare. Fie fusese cineva pus pe gânduri de către prieteni, fie chiar mama bănui ceva, fie Vlad, soțul, însuși a început să nutrească îndoieli legate de fidelitatea soției, dar într-o zi a venit acasă posomorât de la lucru.
Vlăduț, ce facem? E prea devreme. Ilincă abia a împlinit doi ani, abia am scăpat de scutece. Și eu nici nu am apucat să mă odihnesc.
Dintr-un concediu maternal intru în altul… se plângea Sorina. Ilinca încă e mică, mereu vrea în brațe. Cum am să o mai pot ridica, cu burtica la gură?
O să fim patru, iar doar tu muncești. Poate mai așteptăm cu al doilea copil? l-a întrebat Sorina, speriată de ce îi trecuse prin minte.
Ce tot spui acolo? Scoate-ți prostiile din cap. Vlad a privit-o fix, serios. Iartă-mă, e vina mea, dar ne descurcăm noi, a zis apoi mai blând. Am să caut un al doilea serviciu.
Dacă e tot fată, nici nu e vreo problemă, avem haine rămase de la cea mare, nici cărucior nu trebuie să mai cumpărăm.
Diferența de vârstă nu-i mare, or să fie prietene. Dacă e băiat… Vlad a făcut pauză, apoi a zâmbit Cer un spațiu locativ mai mare, a făcut el haz.
Așa au rămas, cu decizia luată. Pe Ilinca Sorina o adora și o răsfăța. Prima fetiță, atât de mult așteptată!
Nu se abținea să o ia în brațe iar și iar, să o strângă la piept, să o sărute, și asta chiar și când burta a început să se vadă bine.
Uneori, fără să recunoască nici măcar față de ea însăși, spera ca cumva să nu ducă sarcina la capăt cu acest al doilea copil venit parcă prea repede.
Dar Dumnezeu a vrut altfel. Sarcina a decurs ușor, și la vremea cuvenită s-a mai născut o fetiță în familia Diaconescu.
Când i-au adus-o Sorinei pentru prima dată la alăptat, a mirat-o un puf luminos pe creștetul fetiței. Și ea, și Vlad, erau bruneți.
Ilinca, când s-a născut, avea părul negru ca pana corbului, dar mai târziu s-a mai deschis puțin la culoare. Poate așa se va întâmpla și cu aceasta, și-a zis Sorina.
Fetița, cu ochii albaștri și piele ca laptele, stârnea exclamații de încântare la toată lumea. N-au prea stat pe gânduri cu numele, au botezat-o Dumitra.
Un nume rar, și ambele fete aveau aceleași inițiale. Părinții găseau în asta un sens doar de ei știut.
Cum se face că într-o familie s-au născut două fete atât de diferite, nimeni nu putea explica. Dumitra nu semăna deloc nici cu sora, nici cu părinții.
Cum cu timpul creștea, diferența era tot mai frapantă. Parcă vreo adiere necunoscută o adusese la ei.
Cu timpul, părul i s-a mai închis spre un blond-șaten. Calmă și dolofană, Dumitra despica lumea cu ochii ei ca cerul.
Mama o strângea la piept, o săruta și tot se gândea: Pe cine o fi luat? Oftatul îi era nelipsit. Cunoștințele, de asemenea, nu conteneau cu întrebarea asta.
Fie vreun prieten i-a băgat soțului nebunii în cap, fie soacra bănuitoare, fie Vlad însuși s-a îndoit de credința Sorinei, dar în acea seară s-a întors acasă tăcut și posomorât.
Mult timp n-a zis nimic, ceea ce a pus-o pe gânduri pe Sorina, apoi a izbucnit: i-a cerut explicații și a acuzat-o de trădare.
Și-a adus aminte că, înainte de a fi cu el, Sorina fusese curtată mult de un blond, simpatic. N-o fi avut vreo aventură cu el, cumva?
Dacă nu, poate s-au încurcat copiii la maternitate. Se mai întâmplă și din astea, deși rar.
Pe nimeni nu te-am înșelat! E fata noastră, n-a fost schimbată, plângea Sorina, indignată de acuzațiile nedrepte și fără temei.
De atunci, scandalurile au devenit zilnice. Totul ducea spre divorț. Sorina s-a hotărât să plece, și-a făcut și bagajele. Atunci Vlad s-a trezit la realitate.
Își iubea nevasta. Dacă pleacă, ia și fetele, iar el rămâne singur. Iar de asta îi era cel mai frică. Nu voia decât adevărul.
Îi era rușine de fiecare dată când auzea: Dar cu cine seamănă așa albă? Nici cu tine, nici cu soția…
Avea impresia că toată lumea îi vede infidelitatea pe frunte. Totuși, a convins-o pe Sorina să rămână, cu mențiunea că va face un test de paternitate. Sorina a izbucnit iar în lacrimi.
Cum să mai stau, dacă nu-mi dai crezare? Fă-ți testul! Și pe Ilinca s-o testezi, poate și pe ea am adus-o de pe undeva. Mai bine ne despărțim pe loc.
Vlad a adunat el însuși proba de salivă de la cea mică și un fir de păr de la cea mare, și a dus personal probele la laborator.
Aperiat personal laboratorul cu întrebări, să nu încurce probele, să nu fie greșeli, să nu le schimbe cineva.
L-au liniștit că nu e loc de confuzii.
Fetele auzeau scandalurile. Dumitra avea patru ani, dar înțelegea că certurile dintre mama și tata erau fiindcă ea exista.
Ilinca a spus-o clar:
Tu nu-mi ești soră, pe tine te-au adus de undeva. Din cauza ta se ceartă mama și tata!
Dumitra a izbucnit în plâns. Nici mama, care a ridicat-o în brațe, nu a reușit s-o liniștească lesne.
Ilinca se gândea cum să scape de sora asta așa diferită. Dacă n-ar mai fi fost, părinții s-ar împăca poate și n-ar divorța.
O dată, când mama a plecat la piață și a întârziat, iar tata era la muncă, Ilinca a îmbrăcat-o pe Dumitra și au ieșit la plimbare. Au mers tot mai departe de casă.
Când Sorina a ajuns acasă și n-a găsit fetele, a ieșit în fugă pe stradă, dar nu erau nici prin curte.
Vecina de la parter le văzuse când au plecat, dar se grăbea acasă, să prindă serialul preferat, și n-a zis nimic fetelor.
Mama disperată cotrobăia printre blocuri, striga după fete. A venit și Vlad, s-a alăturat. Seara se lăsa, dar copilele tot nu erau de găsit.
Au sunat la poliție. După vreo oră, le-au găsit pe amândouă. Întâi pe Dumitra o femeie anunțase de o fetiță plângândă, abandonată.
Nu după mult, au găsit-o și pe Ilinca, rătăcită, nu găsea drumul spre casă.
Părinții au fost atât de fericiți și ușurați că nici n-au certat copilele. Ilinca n-a recunoscut că voise să-și lase sora undeva departe.
Însă certurile între părinți au continuat. Vlad îi reproșa Sorinei că le-a lăsat singure, ea îi spunea că el nu vine deloc pe acasă…
Puteau să pățească ceva, să fie lovite de mașini, răpite sau cine știe ce alt necaz…
În sfârșit, Vlad a primit rezultatul testului. Ieșea limpede: era tatăl ambelor fete. Nici vorbă de trădare.
I s-a explicat că uneori genele ascunse reapar după generații. Chiar femei albe nasc copii cu piele mai închisă, uneori. Și așa ies la iveală păcatele strămoșilor.
Cu timpul, liniștea s-a restabilit în familie, dar Dumitra tot se simțea un musafir.
Fetele nu s-au prea împrietenit. Răceala Ilincăi față de cea mică a rămas. Ori de câte ori se certau, îi amintea Dumitrei că nu-i e soră cu adevărat.
Mie îmi cumpără rochii noi, tu doar porți ce rămâne de la mine, fiindcă tu nu ești din sânge, îi trântea un argument nedrept.
Dumitra plângea, dar nu-i spunea nimic mamei. Ilinca o pârâia mereu. Făcea vreo năzbâtie și dădea vina pe cea mică.
Da tu cu cine semeni, mă rog? Uite la Ilinca ce cuminte e, stă frumos, nu face năzbâtii, ofta mama.
După replici d-astea, Dumitra nu mai vedea rost să se plângă. Mama doar pe Ilinca o iubea.
Se retrăgea încet într-un colț, închidea ochii, și i se părea că dacă nu vede nimic, nu o vede nici pe ea nimeni nici mama, nici Ilinca.
Așa se ascundea de privirile critice ale mamei, de răutatea sorei ei.
Ilinca a terminat școala mai întâi, dar nu a vrut să meargă la facultate. La ce să mai învețe o fată frumoasă?
La dansuri a cunoscut un băiat și s-a măritat repede cu el. Avea apartament separat, lucra cu tatăl, care vindea mașini vechi.
Mama, oricât a ținut la Dumitra, o punea mereu pe Ilinca drept exemplu, fără să vrea.
Fata a crescut cu impresia că întotdeauna e comparată, și în defavoarea ei. I-au rămas în minte și vorbele sorei din copilărie. Chiar purta hainele Ilincăi.
Uite-o pe Ilinca, ce băiat bun și-a găsit, învață și tu; nu stă doar acasă să visezi și să desenezi. Ieși și tu, îi spunea mama.
În clasa a unsprezecea, când un băiat a început să-i arate atenție, Dumitra i-a răspuns cu încredere. Era flamândă după dragoste, voia ca măcar cineva s-o iubească.
Nici n-a înțeles la început că este însărcinată și când și-a dat seama, s-a speriat și i-a spus băiatului.
Băiatului îi plăcea de ea, a zis că vorbește cu părinții lui. Așa s-a aflat povestea ascunsă a Dumitrei.
Mama băiatului a venit la Diaconescu să-i roage să nu-i strice băiatului viitorul, să o convingă pe Dumitra să întrerupă sarcina.
În apărarea fică-sii a sărit neașteptat Vlad. Poate așa încerca să-și răscumpere vina față de fiica sa, poate o compătimise.
Să nască! a spus el. Nu-i stric viața, destul a pătimit. Dacă n-o doriți, ne descurcăm singuri.
Părinții băiatului l-au transferat la rude, într-un alt oraș, să termine școala acolo. Dumitra a intrat în regim de învățământ la domiciliu.
La școală au mușamalizat povestea, să nu ajungă la inspectorat. Acolo profesorii ar fi fost considerați vinovați, nu i-au supravegheat, nu i-au educat cum trebuie.
Până și examenele le-a dat acasă, sub privirea profesorilor, să nu o vadă elevii pe Dumitra însărcinată.
Profesora de engleză îi era milă de fată și a ajutat-o mult să ia o notă mare la examen.
Dar ce folos de acea notă? Dumitra avea să nască, avea un copil de crescut, altceva nu mai conta.
Nu după mult timp, Vlad a murit. Munca prea multă și grijile l-au doborât. S-a dus la culcare lângă televizor și nu s-a mai trezit. Mama l-a găsit abia seara.
Casa s-a umplut de țipete și bocete, a venit salvarea, apoi s-a făcut transportul. Dumitra, de durere, a născut prematur.
Așa s-a întâmplat că în ziua plecării tatălui, ea a născut un băiețel, la fel ca ea cu un puf luminos și ochi de cer.
N-a putut merge la înmormântare, fiind la maternitate. La externare, mama a venit neagră de durere, și a scăpat un cuvânt: Tu l-ai nenorocit pe taică-to! Numai probleme cu tine, de când te-ai născut. Dar nepoțelul, pe el cum să nu-l iubesc?
Și ce să nu iubești la un flăcău luminos, ca un îngeraș? Tot mama însă se îngrijora că nu va găsi nimeni să o ia de nevastă pe Dumitra.
Nu-mi pasă. Tatăl meu a avut dubii, altul străin sigur că nu va iubi fiul meu, a zis Dumitra.
Băiețelul creștea deștept, liniștit. Avea cinci ani când, în viața Dumitrei, a reapărut Ilinca.
Ilinca, spre deosebire de sora ei, nu a putut avea copii.
Părinții soțului ei își doreau neapărat nepoți. Au început insistențe, să-și caute altă soție.
Băiatul a început să calce strâmb. Ilinca suferea în tăcere. Unde să meargă? Acasă la mama, în sărăcie? Mai bine cu binele, te obișnuiești.
Și apoi acolo era Dumitra, cu fiul ei. Sergiu mergea la grădiniță, Dumitra terminase un curs de frizerie și lucra.
Ilinca se gândea din nou cum să scape de ea, dar soră-sa era acum adultă, nu mai merge s-o rătăcească pe străzi.
A pus la cale să-i găsească un bărbat. La ele venea frecvent un tânăr IT-ist să le repare computerul. Fain, necăsătorit.
Ilinca nu s-ar fi dat la o parte de la o aventură, să-i facă în ciudă soțului. Dar băiatul i-a explicat limpede, nu era de capul ei.
Și atunci a decis să i-l bage pe gât surorii. Nu mă vrei pe mine, uite-ți dau sora asta prostuță cu copil.
I-a trimis un mesaj și l-a chemat la o cafea, spunând și Dumitrei să vină să facă cunoștință cu un tânăr. Nu mai poți sta singură, și copilului îi trebuie tată.
Era convinsă că Dumitra nu-i va plăcea băiatului: se va purta stângaci, nu e pentru ea. Băiatul vine să o vadă pe Ilinca, nu pe Dumitra. Oricum ar fi, câștigă.
Dumitra s-a aranjat, și-a pus părul frumos, dar nu s-a machiat. Voia ca băiatul s-o vadă așa cum e ea.
Când l-a văzut, l-a recunoscut la masă, atent la telefon.
Dumitru? l-a întrebat Dumitra.
Da, dumneavoastră cine sunteți?
Eu sunt sora Ilincăi, Dumitra.
Băiatul s-a mirat, dar a invitat-o la cafea.
Aici au niște prăjituri foarte bune, comandăm ceva? a întrebat el.
De unde știți?
Vin des aici cu clienții, i-a răspuns, uitându-se în telefon, să o sune pe Ilinca.
Dumitra îl privea curioasă. Ochi obosiți, barbă netunsă, păr dezordonat. O mâncau mâinile să-l tundă…
Se simțea stingherită, iar Dumitru nu părea prea atent la ea.
Vă deranjez? a întrebat, în cele din urmă.
Nu. Dar sora ta nu mai vine? a întrebat el la rândul său.
Eu nu înțeleg nimic. Ilinca mi-a spus că vă vă așteptați la mine. Mai bine aș pleca…
Atunci a venit cafeaua.
Hai să bem măcar o cafea, s-a nimerit.
Nu vreau. Dumitra a tras farfuria cu prăjitură deoparte.
Îți e frică să nu te îngrași? Ești foarte frumoasă, să știi. Ți se potrivește, a zis Dumitru.
Dar bărbații preferă fetele slabe…
Cine ți-a spus asta? Ce știi tu de bărbați?
Nimic, a mărturisit Dumitra. Am un băiat. Are cinci ani. Ilinca nu ți-a zis? s-a bâlbâit ea.
Dar de ce trebuia? s-a mirat el.
Deși Dumitra își dăduse seama că Ilinca i-a făcut o farsă, Dumitru a insistat să o conducă acasă.
Au mers și au vorbit pe drum. Mai mult Dumitru povestea, iar ea asculta cu atenție. La bloc i-a cerut numărul de telefon.
Dar de ce? s-a mirat ea.
Vreau să continuăm discuția. Eu doar am vorbit de mine, de tine n-am aflat nimic. Te sun.
A sunat-o după o săptămână.
Iartă-mă, am avut mult de lucru. Azi, spre seară, ești liberă? Hai să ne vedem.
Dumitra s-a bâlbâit. Avea copil, tot timpul era pentru el. Dar a decis să-i dea o șansă.
S-au reîntâlnit la același local. Dumitra a început timid să povestească cum a crescut, cum părinții se certau mereu.
Pe măsură ce vorbea, înțelegea, parcă văzând cu ochii lui, tot ce trăise.
Când au ieșit împreună, s-au întâlnit cu un câine vagabond. Au intrat în magazin, Dumitru a cumpărat pâine și salam pentru câine.
La casă, o bătrânică număra banii cu grijă, să-și plătească cumpărăturile. Dumitru a achitat complet, i-a mai cumpărat și ciocolată, salam și înghețată.
Dar înghețata pentru ce? a întrebat Dumitra.
Am avut și eu o bunică. Îi plăcea înghețata, dar nu se rupea să-și cumpere.
Și cu mine ce faci, ca și cu câinele și bătrânica? De milă? a întrebat stins Dumitra.
Cum să fie așa? Tu chiar îmi placi. Ești luminoasă, curată… dar celor slabi și săraci e normal să le dai o mână de ajutor, dacă poți.
Câinele a înghițit pe nerăsuflate și a plecat.
Ei, cum a fost? a sunat seara Ilinca.
Bine, a răspuns Dumitra.
Da ce bine?
Mă văd cu Dumitru. Mulțumesc, că ne-ai făcut cunoștință!
Pe bune? Ți-a plăcut trombonistul ăla?
E foarte bun. Cu el nu-i niciodată plictisitor. A zis că-l atrag.
Ilinca a mormăit ceva nedefinit și a închis. Curând a venit la ei acasă.
Dumitra l-a culcat pe Sergiu, apoi a vrut să li se alăture la bucătărie. Dar a surprins discuția mamei cu Ilinca.
Noroc mereu la proaste, mamă! Voiam să-l sperii, să mă răzbun că nu m-a vrut pe mine, și ăsta o iubește pe oaia asta.
Ce vorbești acolo? Ai bărbat acasă! s-a răstit mama.
Care bărbat? El își caută deja alta, e o chestiune de timp până la divorț. Ce mă fac eu, mamă?
Poate exagerezi…
Nu, mamă, nu exagerez. De ce? Ea grasă, prostuță, cu copil din flori. Măcar pe mine trebuia să mă iubească el, nu pe ea. Până și copil are, eu nu pot face!
Era să o arunc atunci, când eram mici, într-un canal…
Ce canal, măi fată?…
Mamă, ce-i cu tine?! a strigat Ilinca, și Dumitra a dat buzna.
Mama își ținea mâinile la piept, nu mai putea respira. Dumitra a sunat la salvare.
Medicii au venit rapid, iar urmările atacului cerebral au fost destul de ușoare.
După două luni, Dumitra s-a căsătorit cu Dumitru, și împreună cu fiul s-au mutat în casa nouă.
Cu mama mergea des să o vadă. Ilinca s-a certat cu toți și a plecat cine știe unde, să-și caute fericirea…
Părinții cred că cei mici nu pricep nimic când se ceartă de față cu ei. Dar copiii aud totul și trag concluzii.
Războiul surorilor pentru dragostea părinților și atenția băieților poate fi uneori cumplit de dur. Și răzbunarea se întoarce asupra celui ce a plănuit-o.
Copiii nu ascultă niciodată de adulți, dar nu greșesc când îi imită.
James Baldwin
Cuvintele spuse unei fiice fie că transmit susținere și grijă, fie rănesc rămân ca adevăruri despre sine și despre felul în care funcționează legăturile dintre oameni.Mama a venit într-o zi la Dumitra, ajutată de baston, cu un zâmbet mic și stânjenit.
Am greșit eu, fată, a spus încet, privind la Sergiu cum desena avioane pe hârtie. Voi ați fost surorile mele, nu doar fiice. Mult m-am necăjit cu firea voastră. Dar să știi că de-acum, pentru orice nepot care mă iubește și pentru fiica care mi-a rămas aproape, voi găsi cuvinte mai bune.
Dumitra a mângâiat-o pe mână și a zâmbit.
Gata, mamă, nu-mi mai trebuie cuvinte. Sunt bine. Îți mulțumesc.
În serile calde, Dumitru și Sergiu ieșeau împreună cu Dumitra la plimbare. Dumitra se oprea lângă fiecare tufă cu flori, îi arăta băiatului nuanțele colorate, îi povestea cum fiecare culoare poate veni de cine știe unde din rădăcini vechi, pierdute pe sub pământ.
Mami, a întrebat cândva băiețelul, apucând-o de mână, tu nu ești tristă că nu semeni cu ceilalți?
Nu, iubitul meu. Eu sunt eu, și tu ești tu. Important e să nu uiți asta niciodată. Și să nu lași pe nimeni să-ți spună altfel.
Noaptea, când liniștea se așternea peste casă, Dumitra privea spre fereastră, mulțumită de începutul lor nou. Trecutul plin de umbre și foi nespuse rămânea în spate, ca o poveste pe care o înveți să o ierți, dar nu o repeți.
Și-a spus că, orice ar veni pe lume, fiul ei va ști mereu cui aparține unei inimi care, deși cândva s-a simțit musafir, și-a găsit casa acolo unde dragostea se naște din iertare.
Într-un oraș cu blocuri cenușii, un copil cu ochi de cer și păr de aur creștea liniștit, învățat nu să semene cu alții, ci să devină cel mai bun din el însuși. Iar dragostea, trecută prin atâta încercare, devenea în fiecare zi mai sigură și mai luminoasă, ca lumina ce răzbate mereu dintr-o inimă ce n-a uitat să iubească.
