Jurnal, 14 martie
Azi am retrăit cu o intensitate apăsătoare amintirile despre noi, cei din familia Cristea.
Niciodată n-am știut ce înseamnă belșugul. Mama, Aurelia, și tata, Ion, au dus-o greu toată viața. Mama, cândva visătoare, cu ochi calzi, spera la o viață plină de luminădar soarta le-a fost potrivnică. Tata muncea de dimineață până noaptea la tipografia din sat și aducea acasă leafă puțină, abia ne ajungea de pâine și lapte. Mama a rămas repede însărcinată și, în câțiva ani, am apărut eu, Vasile, fratele meu mai mare, Nicolae, și cel mai mic, Tudor.
N-am văzut-o pe mama la muncă de pe vremea când o țineam minte, căci ne trebuia lângă noi. Din salariul lui tata, abia ne ajungea de strictul necesar. Rămâneam mereu fără haine decente sau ghete bune pentru iarnă, iar banii din lună se topeau imediat pe mâncare, facturi și restul nevoilor. Anii aceștia, vreo doisprezece la număr, ne-au sleit pe toți.
Cu timpul, am observat cum tata s-a lovit de neputințăs-a apucat de băut. Venea acasă cu leafa, dar și cu sticle de rachiu de la magazinul din sat. În fiecare seară, ochii lui erau tot mai tulburi, iar vorba tot mai grea. Mama, răpusa și ea de ani și lipsuri, a clacat într-o bună zi. Mi-aduc aminte cum i-a smuls sticla din mână și a băut până ce a simțit că nu mai există griji sau sărăcie. Din seara aceea, au început să bea amândoi. Zilele, săptămânile, lunile se scurgeau una după alta între pahare și uitare.
Noi, copiii, eram dați uitării. Satul șușotea: Săraca Aurelia, ce-a ajuns! De multe ori am umblat flămânzi, rugând vecinii pentru câte o bucată de pâine sau un colț de brânză de vacă. Într-o zi, tanța Florica din capătul uliței i-a strigat mamei:
Măi, Aurelio, mai bine îi dai pe copii la un orfelinat, decât să-i lași să moară de foame pe aici! Până când o să tot bei și-o să-i uiți?
Fraza asta n-o să o uit niciodată. Parcă îi răsuna mereu în minte mamei. Și, într-un târziu, din oboseală, din dezamăgire, nu știu, au lăsat amândoi capul în pământ și ne-au dat la stat. Am ajuns la orfelinatul din Chișinău. Am plâns nopți întregi, ascultând suspinele fraților mei, sperând că, într-o zi, mama și tata o să vină să ne ia acasă. N-au mai venit.
Anii s-au dus pe nesimțite. Am ieșit, fiecare la timpul lui, din orfelinat. Statul ne-a alocat o garsonieră modestă și am început să muncim. Am rămas aproape, ne-am ajutat mereu. Nu vorbeam despre părinți, însă dorul și întrebările ne-au umplut sufletele.
Într-o zi, ne-am strâns, noi trei, și am hotărât să mergem să îi căutăm. Am pornit cu mașina lui Nicu spre sat. La marginea drumului de țară, am văzut-o pe mama, Aurelia, îmbrăcată sărăcăcios, sprijinindu-se de o sacoșă veche. Am trecut pe lângă ea, dar nici nu a ridicat privirea să ne recunoască.
Am strigat: Mamă, noi suntem… Noi, copiii tăi!
S-a uitat la noi. Avea ochii goi, ca de sticlă. Apoi chipul i s-a luminat de uimire și durere. A început să plângă în hohote și să ne ceară iertare. Ce puteam să îi spunem? Ne ardea sufletul, însă ea era, totuși, mama noastră.
Ne-am apropiat, am stat în tăcere, iar apoi am iertat. Aveam nevoie de pace, să lăsăm în urmă trecutulașa cum se spune pe la noi: Sângele apă nu se face.Au trecut ani de la acea zi. Am încercat să ne regăsim pe noi, unul prin celălalt, chiar și acolo unde copiii nu pot vindeca rănile părinților. Mama s-a mutat cu noi, în garsoniera mică, iar tata a rămas o amintire ascunsă în poveștile bătrânilor din sat, cu tristețea unei vieți netrăite pe deplin. Am învățat să ne bucurăm de puținul pe care îl avem, să împărțim o pâine și o clipă de liniște fără să cerem mai mult.
În serile liniștite, când soarele apune peste blocurile cenușii ale orașului, ne strângem în jurul mesei mici, cu ceai ieftin și glume care amintesc de copilărie. Mama, cu riduri adânci și mâini tremurânde, zâmbește uneori, și ochii ei prind pentru o clipă sclipirea de altădată. Ne povestește despre fluturi care-i zburau prin păr când era fată, despre iubiri nerostite și credința că după ploaie vine soare.
Noi, frații, ne ținem de promisiunea făcută copilăriei: nu vom lăsa răul să ne sfâșie familia din nou. Poate nu vom cunoaște niciodată bogăția, dar știm acum că adevăratul belșug e să iubești și să ierți, chiar și atunci când ai inima frântă.
Așa am mers mai departenu cu amărăciune, ci cu speranța că, din cenușa trecutului, se poate clădi un mâine în care să ne putem privi unii pe alții fără teamă. Și, deși n-avem decât pereți goi și vise modeste, am înțeles că dragostea nu moare niciodată, ea doar așteaptă uneori, răbdătoare, să fie chemata acasă.
