Anul trecut, mama a făcut un gest care m-a surprins peste măsură a hotărât să ne vândă legumele din grădina ei de la marginea Chișinăului. Ne-a spus direct că, dacă nu mergem să o ajutăm la grădină, atunci va trebui să plătim legumele și fructele, cum plătesc toți la piață. Și degeaba îi aminteam cine-i dăduse bani pentru a trage apa în grădină, pentru a ridica sera sau pentru a plăti oamenii care au săpat și au ridicat straturile pe toate le uitase ca și cum nici n-ar fi existat.
Adevărul e că produsele din magazin, de la Piata Centrală sau de la buticul din colț, uneori chiar le luam mai ieftin.
Noi nu am avut niciodată casă la țară. Mereu am locuit la bloc, în inima orașului, și tata nu cred că a văzut vreodată cum arată ceapa înainte să ajungă în tigaie. Mama însă este moldoveancă get-beget, crescută la sat, unde s-a săturat cât a muncit în grădina bunicilor. După atâta muncă sub soare când era copil, nu mai visa să sape pe ogor.
Cât timp a trăit tata, nu era nevoie să cultivăm legume pentru a pune ceva pe masă. Tata muncea mult și avea grijă să nu ne lipsească nimic, chiar dacă uneori părea imposibil. Mama avea și ea serviciu, dar cheltuielile mari tot de tata atârnau.
După ce tata s-a dus, viața a mers înainte aproape la fel. Eu am început să lucrez și să contribui la bugetul casei. Am stat cu mama până am făcut nuntă cu Vasile și ne-am mutat la apartamentul nostru, abia acum doi ani.
Anul trecut, mama a ieșit la pensie și, toată cuprinsă de nostalgie după copilărie, a dorit să aibă o grădină a ei, o măsuță sub un măr, așa cum avea bunica la Gălești. A scos banii de pe card și a cumpărat o bucată de pământ cu o căsuță modestă lângă Cricova. Poate nu e cel mai confortabil loc când plouă sau ninge, dar mamei îi este drag, și asta contează.
Normal, eu și Vasile a trebuit să punem mână de la mână ca să îmbunătățim casuța și pământul, să tragem apă, să punem gresie pe terasă, să reparăm gardul. Nu avem bani cât să ridicăm vilă cu două etaje, dar cât să fie omenește, am avut, slavă Domnului.
Dar când vine vorba de muncă pe deal, am zis din start: Ne scuzați, nu avem nici timp, nici răbdare! Noi suntem oamenii orașului la sfârșit de săptămână preferăm să lenevim cu o carte în parc ori să ieșim cu prietenii la cafea, nu la strâns roșii și cartofi.
Mama n-a pierdut ocazia să ne spună de vreo douăzeci de ori pe sezon cât de leneși suntem, dar când avea nevoie de un ban pentru alt multe proiecte seră mai mare, paturi de flori ridicate, tractorist să sape tot la noi apela. Și am dat, nu ne-am zgârcit la vreo mie, două de lei moldovenești, să nu se chinuiască biata de ea.
Plăteam și taxiul, dacă venea cu sacii plini de semințe sau pământ, să nu le care pe rând cu troleibuzul din Ungheni.
Din când în când, mama îmi arăta pe Viber poze cu grădina ei: ce ardei grași, ce flori, ce roșii numai bune! Eu, sincer, reacționam foarte reținut, căci nu mă pricep la toate aceste detalii. Până într-o zi, când mi-a trimis poză cu niște căpșuni mari, roșii, de-ți lăsa gura apă numai privindu-le. Imediat am rugat-o să-mi păstreze o cutie, că trec pe la ea după servici.
Nici nu mi-a trecut prin minte că, la scurt timp, o să primesc pe telefon o poză cu vase măsurate și tarife lângă ele 35 lei/kg! Am citit iar, crezând că e o glumă sau o confuzie.
Am sunat-o: Mamă, chiar îmi vinzi mie căpșunile? Păi da, că doar nu ai venit nici măcar o dată să mă ajuți cu săpatul ori udatul! Să știi că cine nu muncește, nu mănâncă, Ana-mea! Pentru ce să-ți dau gratis ceva ce mă costă nopți nedormite și spate rupt?
I-am reamintit politicos că poate nu stropeau căpșunile fără banii noștri, și că fără ajutorul nostru nu avea nici seră, nici robinet în curte.
S-a ofensat. Cum poți să vorbești așa cu mama ta, Ana? Pe vremea mea, nici nu visam să ridic glasul la părinți!
M-am hotărât pe loc că nu cumpăr nimic din grădina mamei. Poate vinde la vecini sau la trecători pe marginea drumului. Noi luăm trebuințele din piață, cum face tot omul.
Mama a tot încercat să ne propună ceapă verde, castraveți, dovlecei pe care îi lăuda că mai buni nu-s în tot raionul. I-am refuzat politicos, că-i mai simplu să-i iau de la tanti Parasca din colț.
La grădină nu mai mergem și nu mai ajutăm la nimic, chiar dacă cere. O vom susține oricând cu facturile, medicamentele ori ce e nevoie pentru sănătate, dar la grădină, gata fiecare cu ale lui!
