Mamă, mută-te la noi! De ce să fii tot singură? La noi îți va fi mai bine, mai comod, și în sfârșit cineva va avea grijă de tine îmi tot spunea fiica mea, Anișoara, de fiecare dată când mă suna seara să mă întrebe dacă sunt bine.
Am refuzat multă vreme. Am, totuși, șaptezeci și cinci de ani și obiceiurile mele bătătorite, ritmul meu.
Obișnuiesc să mă scol devreme, să-mi fac cafeaua în aceeași ceașcă veche, cu ciobitura ei mică pe margine, și să stau câteva minute la geam, privind copacii din fața blocului. Nu s-ar spune că aș avea lux, dar e casa mea. Liniștea mea. Lumea mea.
Cu toate astea, tot mai des mă simțeam singură. Mai ales de când cățelușa mea, Daria, a plecat, acum doi ani. Liniștea din garsonieră ajunsese uneori să țiuie. Televizorul mă obosea repede, lăsam cărțile deoparte după câteva pagini, iar vecinele veneau mai rar la ceai plecau la copii, ca toate mamele bătrâne. Începusem să mă întreb dacă, poate, Anișoara are dreptate.
Și, într-o după-amiază, iarăși a sunat, zicând:
Mamă, mută-te la noi! Îți facem noi camera, totul va fi mai ușor…
Bine, am zis înainte să mă gândesc prea mult. Dacă vă doriți așa mult, mă mut.
N-aveam să știu atunci că decizia asta va schimba tot. Întâi în bine. Pe urmă… nu prea.
Anișoara era în culmea fericirii.
Mamă, nici nu știi cât mă bucur! repeta, de parcă se temea că mă răzgândesc. Gheorghiță vine după tine sâmbătă. Ți-am luat așternuturi noi, perdele, veioză. O să-ți fie bine!
Voiam să cred și eu că începe un nou capitol liniștit pentru mine. Că o să fiu aproape de familie. Că nu o să mai dorm singură, cu ticăitul ceasului. În seara ceea am pus în valiză haine, poze, câteva cărți. Restul, am zis că poate aduc altădată, să nu mă împovărez de tot. Încercam să mă mint singură că e doar o încercare.
Sâmbătă, Gheorghiță, ginerele, a venit la ore fixe. Zâmbitor, harnic, mai energic decât mi-ar fi fost pe plac, dar aprig de săritor. Când am tras ușa de la garsoniera mea, un fior rece m-a cuprins parcă lăsam în urmă o parte din mine.
Apartamentul Anișoarei era mare, luminos, se simțea viața: jucăriile lui Matei, nepotul, împrăștiate în sufragerie, pete de vopsea pe măsuță, rufe nestrânse. Camera mea era aranjată frumos. Așternuturi curate, lumină caldă, un ghiveci cu mușcată pe pervaz. Am crezut atunci că va fi bine.
Primele zile au fost minunate. Anișoara îmi făcea cafeaua, Matei povestea ce-a făcut la grădiniță, Gheorghiță glumea la cină. Făceam plimbări cu Anișoara în parc, le găteam supă de găină, iar Matei dădea gata clătitele făcute de mine, ca pe niște minuni. Mă simțeam utilă. Mă simțeam iubită.
A patra zi, însă, răbdarea mi s-a zgâriat prima oară.
Zgomotul. Gheorghiță tropăia cu papucii prin casă, Anișoara lucra de acasă cu telefonul în continuă discuție, iar Matei trântise mașinuțe ce scoteau ca din senin sunete de motor, claxon și sirenă. Parcă îmi plesneau urechile.
I-am spus Anișoarei c-ar fi bine să fie puțin mai liniște.
Mamă, așa e viața cu copil, trebuie să te obișnuiești.
Chiar am încercat. Numai că, pe seară, când toți dormeau, inima îmi bătea ca ruptă de lume. După atâția ani singură, agitația asta bruscă era o furtună fără capăt.
Apoi, alt necaz. La cină, Gheorghiță își turna un pahar de vin, pe urmă altul. Nu părea mult, dar la al treilea sau al patrulea se făcea tare zgomotos. M-au apucat fiori, căci, de mică, de când tatăl meu… Nu vreau să-mi amintesc acele vremuri.
Matei bombănea, Anișoara era obosită, iar Gheorghiță se răstea sâcâit că “nu poate nimeni să se odihnească în casa asta”. Eu stăteam la capăt de masă, cu mâinile încleștate în poală și mă întrebam unde-i caldul cuib de familie la care am visat.
Cu zilele, au apărut tot felul de alte mărunțișuri.
Anișoara, dacă avea o zi proastă, îmi zicea:
Mamă, încearcă măcar să nu încurci. Am mult de muncă.
Gheorghiță arunca farfuriile murdare pe blat și cu un zâmbet iute spunea:
Mama a fost mereu harnică la curățenie, nu-i așa?
Matei venea tot mai rar la mine în cameră. Și eu, pe zi ce trecea, ieșeam tot mai rar din ea.
Când spuneam că pot găti prânzul, Anișoara îmi răspundea:
Ce rost, mamă, mai bine te odihnești.
Iar dacă propuneam vreo plimbare:
Nu pot acum, poate mâine.
Doar că “mâine” nu sosea niciodată.
Într-o sâmbătă, pe la miezul nopții, m-a trezit o ceartă strașnică. Gheorghiță și Anișoara urlau cât îi țineau plămânii. Am încercat să intru să-i domolesc, să spun “Copii, nu vă otrăviți sufletul”, dar Anișoara mi-a aruncat o privire rece ca gheața.
Mamă, treaba asta nu te privește. Culcă-te.
Am ascultat. M-am întors în odaia mea. Și parcă ceva s-a sfărâmat în mine.
Seara asta am avut tensiune mare. Au chemat doctorul. M-am tot chinuit să-i explic că n-am luat pastile niciodată deși la vârsta mea rar nu are cineva rețetă. “A venit momentul”, mi-a zis.
Atunci, întâia oară, m-am gândit la garsoniera mea. La fața de masă cu flori. La fotoliul de la geam. La cărțile mele. La tăcere. La liniștea libertății.
Gândul apărea tot mai des. Până când, într-o după-amiază, l-am văzut pe Matei în camera lui, cu ochii lipiți de tabletă, răpit cu totul de joc nici nu m-a observat.
Aici nu mi-e locul.
Sunt musafiră, nu parte din familie.
Nu musafiră așteptată. Mai degrabă, tolerată.
Seara, i-am zis Anișoarei:
Mă întorc acasă.
Ea și-a împins farfuria, s-a uitat la mine uimită, poate și puțin deranjată.
Mamă, aici ai tot ce-ți trebuie. Ce rost să te întorci la singurătate?
Draga mea i-am răspuns blând singurătatea nu-i totuna cu lipsa liniștii. O să înțelegi când vei avea anii mei.
Anișoara a încercat să mă întoarcă din drum, dar sufletul meu luase deja hotărârea.
A doua zi mi-am strâns lucrurile și l-am rugat pe Gheorghiță să mă ducă acasă.
Când am intrat în garsonieră, am simțit parcă, după atâtea săptămâni, că pot respira iar cu adevărat. Am spălat podeaua, am pus la loc florile, mi-am făcut ceai în ceșcuța mea. M-am așezat la fereastră.
Tăcerea era iar a mea. Nu mă speria. Mă aducea la pace. Și atunci, pentru prima oară după luni întregi, am zâmbit cu adevărat.
M-am gândit la un pisoi. Un roșcat, cu ochii verzi, care să răspândească iar mângâiere și viață prin casa mea.
Da. Mâine merg la adăpostul de animale.
Fiindcă viața poate începe de la capăt la orice vârstă.
Important e să fii acolo unde chiar e acasă.
