Propria mea mamă m-a alungat din casă pentru că tatăl meu vitreg îi era mai drag!
Îmi amintesc cu dor de acei ani demult apuși, când am locuit cu tatăl meu până la vârsta de cinci ani. Aceea a fost, fără tăgadă, cea mai senină perioadă a copilăriei mele, plină de râsete şi zile liniştite în curtea noastră din Bârlad. După ce el s-a stins, parcă o parte din lumină s-a stins și în casa noastră. Mama, pe nume Ana, s-a înstrăinat de grijile pentru mine și a început să-și caute norocul pe cont propriu. Așa s-a întâmplat ca, pe când aveam doar opt ani, să apară în viața noastră Vasile, bărbat posac și mândru, care curând a ajuns să dicteze fiecare gest al meu și al mamei mele.
Vasile a pus stăpânire pe toate domeniile casei. Ne-a făcut program ora la care să ne trezim, ora la care să ne culcăm, iar toate treburile cădeau pe umerii mei. Spunea mereu că e rupt de oboseală de la uzină, iar mama, de frica certurilor, îmi încredința toate sarcinile imaginate de el, de la spălatul geamurilor la curățatul curții sau chiar lustruitul bătrânei sale Dacii.
Anii au trecut şi, ajungând la vârsta adolescenţei, nu mai puteam îndura nedreptatea. De câte ori veneam flămândă de la școală, în loc să găsesc liniște, eram pusă să gătesc, să spăl rufele, să curăţ mașina lui Vasile, iar aceștia, ca doi îndrăgostiți, se tolăneau în fața televizorului fără nici o grijă. Dacă îndrăzneam să comentez, urma fără greș o palmă zdravănă peste față şi o predică despre nerecunoștința mea, pentru că, chipurile, aveam atât de mult de la ei.
De fapt, în afară de o cameră pe capul meu şi hrana pentru care trudeam prin menaj, nu primeam mare lucru. Când ceream vreodată bani pentru meditații sau pentru un abonament la sala de sport, râdeau pe seama mea: Învață întâi să faci un leu, şi pe urmă să-l cheltui. Rareori îmi cumpărau câte o rochie. De fiecare dată, săptămâni la rând îmi aminteau câtă milă avuseseră…
La optsprezece ani, după absolvirea liceului Mihai Eminescu, mama mi-a spus verde-n față că trebuie să-mi găsesc o chirie. Nu voia să merg mai departe la facultate, insista că e vremea să muncesc, căci nu mă mai suportau în casă.
Într-un oraș mic ca al nostru din Vaslui nu găseai ușor de muncă, iar eu mai trăgeam speranța că poate, dacă vor vedea că mă descurc la învățătură, se vor răzgândi. Dar mama nu ceda, ba dimpotrivă, mă presa tot mai tare. În ultimele trei luni, în loc să mă pregătesc pentru bac, am lucrat la o cafenea până târziu, pentru un salariu mizer primeam nici patru sute de lei pe lună cu tot cu bacșiș şi abia îmi plăteam chiria pentru două luni, iar de mâncare nu ştiam ce să mai aleg. Absențele de la școală și oboseala m-au făcut să pic bacul, iar de la facultate nici nu putea fi vorba nu aveam bani de taxă.
Am renunțat la cafenea peste vară şi am tot încercat să mă angajez mai bine. Mătușa Doinița și cu mine căutam prin tot orașul, dar peste tot salariile erau mici şi nimeni nu voia să angajeze pe cineva fără experiență. Într-un timp am lucrat într-un magazin de produse de curățenie, însă după câteva zile sănătatea m-a trădat şi am fost nevoită să renunț.
La scurt timp după ziua mea de naștere, pe când afară era cald şi miroseam a tei, m-a căutat mătușa Doinița. Nu-i spusesem nimic despre necazurile mele, dar când m-a întrebat ce este cu mine, sufletul s-a frânt şi am început să plâng. Atunci, fără prea multe întrebări, m-a ajutat să-mi strâng puținele lucruri, m-a luat de mână şi m-a dus la ea acasă, în Huși. Parcă o piatră grea a căzut de pe inimă dorința mamei se împlinise, și eu nu mai stăteam sub același acoperiș cu ea și Vasile.
Datorită mătușii mele, m-am angajat repede la o librărie mică, tinerească din oraș, unde ziua vindeam cărți, iar seara învățam. Cu timpul am reușit să iau bacul, iar în anul următor, cu economiile mele, am intrat la universitate la Iași, fără să mai cer vreun ban de la ai mei. Doinița a stat lângă mine de fiecare dată când părinții mei se arătau din nou și mă mustrau pentru că aș fi nerecunoscătoare.
Anii au trecut şi am dus la bun sfârșit studiile. Am găsit un serviciu bun după facultate, iar de atunci am făcut mereu totul ca să-i răsplătesc mătușii mele bunătatea o duc în concedii, îi aduc daruri și nu uit niciodată că, atunci când am avut nevoie, ea mi-a dat o familie adevărată, într – o lume care mă lepădase.
