**Jurnal, 12 aprilie 2024**
Astăzi am strâns cu sfială mâna micuței mele, Ancuța, în timp ce treceam pragul adăpostului pentru animale de la Căminul Lupilor din București. Razele timide ale soarelui de dimineață se strecoară prin ferestrele înalte, luminând cu blândețe fiecare cușcă, iar din ele ies ochi plini de speranță către vizitatori. Sunetul amestecat al lătratului, a mieunăturilor jucăușe, al paielor scârțâind și al copitelor lovind podeaua se împletește cu mirosul de pământ reavăn.
Hai, micuțo, zâmbi cu căldură, începu amândoi, să găsim un prieten pentru noi.
Ancuța își dăduse din cap și ochii îi străluciră de bucurie. De luni de zile visează să aibă un cățel și, din fereastră, îi privea cu admirație pe copiii din curte care se jucau cu micuții lor patrupezi.
În mintea mea, ziua aceasta ar fi trebuit să fie diferită. Visam la un pui de Labrador sau la un retriever auriu, să crească alături de Ancuța, să fie ascultător, sănătos și frumos un companion perfect.
Am rătăcit printre cușcile cu pui jucăuși, câini adulți eleganți și pisicuțe pufoase. Încercam să indic cele mai drăguțe animale, dar fetița părea să nu le observe.
Apoi, dintr-o dată, Ancuța se opri brusc, ca și cum ar fi simțit ceva înăuntru.
În colțul cel mai îndepărtat, în semi-umbră, zăcea un câine a cărui prezență îi smulse un glas de la mine. Era un pitbull cu blana încâlcită, pielea inflamată și trupul slăbit. S-a întors spre perete, parcă rușinat de starea lui.
Ancuța, hai să ne ducem, mă grăbesc eu. Uite, ce drăguți sunt puii.
Fata însă a așezat nasul pe grilajul cușcii.
Mămică, ce-i cu el? E bolnav?, șopti.
Da, micuțo, e bolnav, își oftă lucrătorul de la adăpost, Mihai. Se numește Tăiș. E aici de peste șase luni. Dar.
Mihai se opri, neîncărcând fraza.
Ridică sprâncenele și mă gândi la pitbulli ca la simboluri ale agresivității și pericolului. Dacă e contagios? Dacă devine imprevizibil?, mă întrebam în sinea mea.
Ancuța, hai să plecăm, îmi zisi cu o voce mai fermă. Aici sunt și alte animale.
Dar fetița se așeză lângă cușcă, ca și cum ar fi căutat un loc pe podea.
Îmi doresc să-l iau, spuse hotărâtă.
Ce? Ancuța, nu! E exclus. Vezi cât de bolnav e. În plus, pitbullii pot fi periculoși.
Mihai, care sa prezentat, își încruntă capul, trist.
Tăiș nu e rău. E doar… rănit. L-au aruncat ca pui, spunând că e urât. L-au găsit bolnav, cu infecții. O familie la luat, dar în câteva săptămâni la readus, spunând că e prea pasiv.
Inima îmi bătăia în piept, iar rațiunea și mila se ciocneau. Acasă avem un copil, ordine și liniște. De ce să aducem atâtea necazuri?
Are leziuni la piele, are nevoie de intervenție chirurgicală, e foarte scump, continuă Mihai. Adăpostul nu poate acoperi costurile. Dacă nu găsesc un stăpân în următoarea lună.
Lau omorî, șopti Mihai, abia auzită.
Da, din păcate.
Ancuța rămânea nemișcată în fața cușcii, privind cu ochi mari câinele.
Cățelușule, murmură. Uită-te la mine.
Nimic nu se schimba.
Sunt Ancuța. Tu cine ești?
Mihai încerca să ridice fetița și să plece, dar ceva o ținea pe loc.
Îl cheamă Tăiș, răspunși eu.
Tăiș, repetă Ancuța. Ce nume frumos. Tăiș, să fim prieteni.
Și atunci a început miracolul. Câinele ridică încet capul și întâlni privirea Ancuței. În ochii lui se ascundea un doliu adânc, iar inima mea se strânse în durere.
Pot să-l mângâi?, întrebă fetița.
Nu știu, ezită Mihai. Se teme de oameni, nu permite apropierea.
Încercăm?, întrebă cu o sinceritate ce nu putea fi refuzată.
Mihai deschise cu grijă ușa cușcii. Sunetul lacătelor îl făcu pe Tăiș să se aplece spre colț, țipând încet.
Ancuța, nu!, strigam eu.
Dar fetița intră deja. Se așeză în mijlocul cușcii și-și întinse mâna spre el.
Nu te teme, Tăiș, șopti cu voce fină. Nu-ți voi face rău, vreau doar să fim prieteni.
Câinele o privi cu atenție câteva secunde, apoi se apropie încet, lingând cu sfială mâna ei.
Urarea de bucurie a izbucnit din gura Ancuței:
Mămică, uită! Se sărută!
În sufletul meu sa aprins o licărire de speranță. Pentru prima dată în luni, ochii lui Tăiș străluceau de viață. Privea fetița cu delicatețe, parcă temându-se să o rănească, și îi lingea mâna cu timiditate.
Mămică, spuse Ancuța cu seriozitate, mângâindu-i capul, este foarte trist. Are nevoie de o familie.
Nam mai văzut așa ceva, exclama Mihai, fascinat. Uitațivă! Zâmbește! Chiar zâmbește!
Era ca și cum chipul său sar fi luminat din interior. Coada începu să se miște, iar ochii nu mai arătă durere.
Dar e bolnav, oftezi eu. Și tratamentul e foarte scump
Îl plătesc eu, spuse, surprinzător, fără să se consulte pe sine. Tot.
Mihai zâmbi larg:
Doar un dar există. Conform regulamentului, animalele trebuie să primească tratamentul complet înainte să fie adoptate.
Înțelesem, era logic. După câteva zile, telefonul a sunat.
Elena?, vocea lui Mihai era încordată. Poți veni? Tăiș a lăsat de mâncat, șuieră tot timpul. Credem că se apropie de Ancuța.
Sunt pe drum, răspund fără ezitare.
În adăpost, câinele zăcea în colț, privind plictisit peretele. Când la văzut pe Ancuța, parcă sa trezit din amorțeală a sărit, a mișcat coada și a început să șuieră de bucurie.
Tăiș!, strigă fetița, sprijininduse de grilaj. Miai fost dor!
Luați-l acasă, spuse hotărât Mihai. E o excepție, dar alături de voi va fi mai bine decât aici. Vom continua tratamentul la o clinică privată.
Acasă, Tăiș se ascunse sub pat și nu a ieșit timp de ore întregi. Mă întrebam dacă am greșit. Ce dacă e periculos? Ce dacă se va întâmpla ceva? Ancuța se așeză pe podea și începu să-i povestească despre jucăriile ei, despre supa de legume pe care o vor găti și despre bolul său de mâncare.
Seara, câinele se apropie timid și se așeză lângă noi. În noapte, când Ancuța dormea pe canapea, Tăiș se așeză la picioarele ei.
Deci, gândi eu, privind la ei, pare că în sfârșit avem un cățel.
Operația a fost un succes. Întreaga perioadă de tratament a durat o lună, iar rezultatele au fost impresionante: boala a dispărut, părul a început să crească, ochii sau luminat. Cel mai important, însă, sufletul său sa schimbat. A devenit răbdător cu Ancuța, ia acceptat mâncarea din lingură și ia arătat recunoștință în fiecare gest.
Știi, îi spuneam prietenei mele la o plimbare prin Parcul Herăstrău, credeam că noi îi dăm lui o șansă la viață. Dar el ne-a învățat să iubim fără condiții.
Un an a trecut. Tăiș sa transformat întrun câine puternic, cu blană lucioasă și privire curată. Vecinii, care inițial îl priveau cu teamă, acum îl admiră pentru bunătatea lui.
Ancuța a crescut alături de un prieten loial, care ia modelat empatia și dragostea adevărată. Nu își amintește exact ziua în care a fost la adăpost, dar știe că Tăiș și ea au nevoie unul de altăși.
Mămică, mă întrebă întro zi, îmbrățișândul, de ce nu lau adoptat alții?
Pentru că nu știau să vadă cu inima, îi răspund. Se uitau doar la înfățișare. Tu ai văzut sufletul.
Tăiș oftă mulțumit și se așeză confortabil. Frica nu mai avea loc în viața lui. Avea un cămin și o familie ce îl iubea.
Se spune că cei mai buni prieteni apar în forme neașteptate. Important este să reușim să zădărim dincolo de aparențe și să găsim inima care așteaptă să fie iubit.
—
Nimic altceva decât această amintire rămâne în paginile mele, dar sper ca poveștile voastre să răspândească speranță și să ne amintească cât de puternică poate fi legătura dintre om și animal.
