Mama, după veacuri de muncă, a ieșit în sfârșit la pensie. Au trecut vreo doi ani de atunci. Gata, am obosit, oftează ea. Sănătatea e la pământ, serviciul m-a storcit, colegii numai buni de fugărit, iar vârsta ei bine, nu-mi mai arde de nimic. Vreau să trăiesc și eu pentru mine, nu pentru alții. Niciunul dintre noi nu s-a găsit să-i contrazică vorbele. Cum s-ar putea? Mama noastră, Ecaterina Gheorghiu, e una din acele femei cu vorbă grea și adevăr în priviri. Discuțiile nu au loc cu ea, ci doar tăcerea aprobatoare.
Și așa, mama s-a mutat la căsuța de la țară, unde viața curgea ca într-un vis ușor neclar: creștea crini și castraveți, fuma leneș pe prispă, sorbea cafea din ibric, uneori stropită cu un strop de vinars, alteori cu o carte veche în poală. Își așeza amintirile pe rafturi, se bucura că nepoții ei au crescut destui să nu fie de adus vara la țară, respira aerul dimineții, cuprinsă de un amestec de teamă și bucurie pentru libertatea câștigată.
Nouă, urmașilor, ne oferea des sfaturi împăturite în hârtia grijii:
La pensie să ieșiți abia după ce văd nepoții cu diplomele de la universitate. Să nu care cumva să vă treziți cu copiii altora în cârcă pe bătrânețe. Când veni-vor strănepoții, deja sunteți prea bătrâni: e sarcina copiilor voștri să-i crească.
Pe la marginea satului, viața Ecaterinei era aproape perfectă: magazin sătesc la trei pași, ridichi și flori sub fereastră, vecini liniștiți, internet peste tot, adiere de tei și zile fără griji prea multe. Doar că, într-o bună zi, plictiseala a început să-i dea târcoale precum o pisică nepoftită. S-a gândit, așadar, să modernizeze curtea: să toarne o bucată bună de beton acolo unde, după zisa ei, parcarea arată urât, parcă-i o glumă proastă de la natură. De ce să aștept mila soartei, dacă natura ne-a dat internetul? Pe net găsește repede o echipă de meșteri Echipa Făcătorii pentru care banul e lege.
Vine și ziua cu pricina. Apar cinci inși, în frunte cu șeful lor, Nicu Bălan. Mama îi spune simplu Nicușor, deși e un munte de om. Lucrul pornește în trombă: două betoniere mormăie, toarnă așteptând semnalul. Mama privește din prag, cu țigarea între degete.
Atunci Nicușor simte că i-a zâmbit norocul: Uite, baba singură, n-are habar de meseria asta bărbătească, hai să-i cerem mai mult. Încep să cârtească:
Nu merge, doamnă, așa. E strâmb, nu se poate. Ori plătiți dublu, ori ne luăm utilajele și pa!
Mama ascultă cu o blândețe de ursitoare: O, cincizeci de mii de lei ziceți? Dar nu s-ar mulțumi și cu douăzeci și cinci? Vă cred, băieți. Cum să nu cred oameni așa de serioși
Apoi, într-o clipă, zâmbește larg:
Ia auziți, facem o învoială?
Pe ce? întreabă Nicușor, iscodind cu ochii de vulpe.
Pe cincizeci de mii, exact. Pariez că, dacă ascultați de mine, terminiți totul perfect, nu într-o zi, ci în trei ore. Dacă reușim, îmi dați cincizeci. Dacă nu, vă dau eu vouă cincizeci. Bătută palma?
Eu, la locul Nicușorului, cred că nici n-aș fi stat la vorbă, dar Nicușor nu-i om citit, el are tupeu cât zece școli. Batem palma! Și rămâne pe prispă, cu o cafea și o urmă de zâmbet.
Dar Ecaterina Gheorghiu, în cizmele ei de cauciuc, se metamorfozează. Organizează, dictează, arată fiecăruia ce și cum: unde pui betonul, cine îl netezește, cine aduce nisipul, cine trage cu lopata. Lecție pentru șoferii de mixer: betoanează atent, toarnă fără risipă, totul milimetric. Fiecare mișcare e precisă ca într-o lume în care timpul se scurge altfel, curgător și ireal.
În două ore și-un strop, curtea e gata, netedă, de parcă ar fi dansat o horă pe ciment umed. Nimic de reproșat. Nicușor la început râde, apoi tace. Când termina și vede cât e de perfect, i se subțiază glasul. Pentru că și-a dat seama: a pierdut pariul.
Stați, doamnă spune încet. Dar cum?! Cum e posibil? Parcă e vis, nu realitate!
Ba se poate, zice mama, scuturând praf de ciment de pe mănuși. Când ați venit cu duba pe la giratoriul cel mare din Chișinău, l-ați văzut, nu?
L-am văzut
Ei, să știți că eu l-am făcut.
Și uite așa, Nicușor a priceput deodată că bătrânica într-un șorț vechi e uneori om cu ani de lucru pe șantiere unde nu rezistă mărunții. Și că a te pune cu o asemenea femeie e mai costisitor decât betonul curții.
