Mama a ieșit, în sfârșit, la pensie. Au trecut deja câțiva ani. Sunt obosită, zice ea. Sănătatea s-a tocit, serviciul ăsta numai stres, oamenii mereu cu limba ascuțită, iar vârsta nu iartă. Vreau și eu să trăiesc pentru mine, nu pentru toate prostiile astea.
De fapt, cu mama nimeni nu-și bate capul să contrazică. Mama la noi e așa: nimănui nu-i trece prin minte să se ia la harță cu dânsa.
Așa că, mama s-a mutat la căsuța de la țară și a început să-și trăiască viața ei de vis, ca într-un tablou: răsădind flori și castraveți, fumând pe prispa din lemn, savurând cafeluța. Câteodată cu o picătură de țuică. Alteori cu o carte veche. Face ordine, se odihnește de la serviciu și povestește despre el cu un fior între riduri, mulțumită că nepoții-s mari și NIMENI nu i-i va aduce pe cap toată vara.
De la o vreme, începe să ne servească și nouă, urmașilor, câte un sfat de aur, cu glas de oracol:
La pensie să ieșiți abia după ce nepoții termină facultatea, dragii mamii. Foarte important. Să fie deja pe picioarele lor, să nu ajungă să vă luați pe creștet povara lor, la bătrânețe. Că de strănepoți? Apăi, deja vă prinde bătrânețea îi problema copiilor voștri și a nepoților, nu mai sunteți voi în cauză.
În principiu, la căsuță la mama s-a potrivit totul: magazine-sat, internet de la vecinul cu antenă, trandafiri sub fereastră, aer de câmpie, colo nimeni n-o bate la cap, viață așezată, fără agitație. Totuși, după o vreme, parcă s-a cuibărit nițică plictiseală. Și mama s-a hotărât să schimbe ceva: să toarne beton pe câteva sute de metri din curtea ei imensă.
Parcarea trebuia să arate cu demnitate, zice mama. Nu las ca noroiul să-și bată joc de mașina mea! Orice are vremea ei, dar progresul e pentru oameni. Cum să aștepți mila vremii, când există internetul? Pe acolo a găsit rapid o echipă de meseriași- neașteptat de buni, toți gata să facă orice, pe bani, desigur.
A venit ziua cea mare. Sosit-au cinci inși, cu șeful lor, Andrei. Mama îi zicea simplu Andrieș, deși omul era cât un brad, cu palmele cât lopata. Începu lucrarea cu entuziasm, dar curând ceva s-a împotmolit. Două malaxoare cu beton fierbeau lângă poartă, gata de semnal. Mama le ținea isonul din prag.
Și-atunci Andrieș, îmbătat de ocazie, a vrut să profite. Socoteală de bărbați, s-a gândit: doamna e sigur în necunoștință de cauză, bunița singură, partea de beton e treabă de bărbați, poate trage ceva peste suma de la început.
A început cu voce tare:
Aici nu se poate, acolo e strâmb, totul e altfel… Trebuie să plătiți dublu, altfel strângem stofa și plecăm. Căutați pe alții.
Mama ascultă cu răbdare, aprobă chiar nițel miloasă. O sută douăzeci de mii de lei moldovenești, zici? Dar dacă-ți dau șaizeci de mii, merge? Ei, ce să fac, vă cred. Cum să nu cred niște oameni VOINICI.
Și, dintr-odată, mama adaugă:
Facem un pariu, măi Andrieș?
Pe ce? răspunde, însuflețit, Andrieș.
Pe aceiași o sută douăzeci de mii. Punem pariu că, dacă vă organizez eu, lucrați totul luna și bec, nu într-o zi, cum spui, ci în trei ore. Dacă reușim, îmi dai tu suta douăzeci de mii. Dacă nu ți-o dau eu ție. Îmi dai mâna?
Sincer, eu dacă eram Andrieș, de o sută de ori aș fi chibzuit. Chiar dacă bunița-i cam ciudată de ce să te bagi? Dar Andrieș n-a terminat cartea, dar la tupeu tot pe locul întâi. Zis și făcut.
Andrieș s-a tolănit pe bancă cu cafeaua în mână, să vadă spectacolul. Dar tanti Paraschiva (căci așa o chema pe mama) și-a pus cizmele de cauciuc și… s-a aprins.
În cinci minute și-a așezat armata de muncitori ca un comandant: fiecare la locul lui, fiecare cu sarcină clară, nu s-au prins când s-au transformat în visul oricărui șef de șantier. Le-a arătat tuturor ce, unde și cum. A explicat malaxoriștilor cum să toarne, cum să nu risipească nicio picătură, unde să se grăbească, unde nu au voie să greșească. Procesul curgea ca un fluviu de beton, fără nicio clipă de repaus sau gest zădarnic.
Într-un cuvânt, zeiță a betoanelor.
Ce voiau băieții să lungească toată ziua, mama a terminat în două ore și-un pic, așa de frumos și drept, c-a rămas Andrieș mască. Perfect. Ca la carte.
Andrieș, pe la început, zâmbea are să obosească băbuța. Pe urmă, nu mai zâmbea. Pe urmă, s-a făcut alb la față. A, da pariu! Cuvântul! Scoate suta douăzeci.
Câteva clipe parcă i s-a blocat limba. Și pe față i se citea uimirea: realitatea nu se potrivea deloc cu așteptarea.
Stați șoptește el. Spuneți-mi Cum?! Cum e posibil așa ceva? E ceva de basm!
Ba e real, zice calm Paraschiva, scuturând praful de beton de pe mănuși. Când ați ajuns aici, ați văzut nodul acela rutier, mare, cu trei niveluri?
Da bolborosește Andrieș.
Și chiar ați trecut pe acolo?
Sigur că da
Vedeți? Eu l-am proiectat.
Se zice că, atunci, Andrieș a priceput brusc că bunița nu e decât omul care a lucrat atâta amar la lucruri unde nu rezistă oricine. Și că să te iei la trântă cu astfel de oameni nu-i deloc înțelept.
