Mamă, vino să stai cu noi! De ce să fii tot timpul singură? La noi îți va fi mai bine, mai comod și cineva va avea grijă de tine îmi spunea mereu fiica mea, Sorina, de fiecare dată când mă suna seara să întrebe dacă totul e în regulă cu mine.
Mult timp am refuzat. Până la urmă, am și eu ai mei șaptezeci și cinci de ani, tabieturile mele, ritmul meu zilnic.
Îmi place să mă trezesc devreme, să-mi fac cafeaua în ceașca mea veche, cu o ciobitură mică, și să stau puțin la fereastră, privind copacii din fața blocului. Nu-s mari bogății, dar e casa mea. Liniștea mea. Lumea mea.
Tot mai des însă mă simțeam singură. Mai ales de când nu o mai am pe Cora, cățelușa mea, care s-a dus de doi ani. Liniștea din apartament devenea uneori prea grea. Televizorul îmi părea obositor, cărțile mă plictiseau după câteva pagini, iar vecinele veneau tot mai rar la cafea, fiind mai mult plecate la copii. Am început să mă gândesc că poate Sorina are dreptate.
Și într-o după-amiază, când iarăși m-a sunat și mi-a zis:
Mamă, vino la noi. Îți pregătim o cameră, îți va fi mai ușor
Bine i-am răspuns, surprinzându-mă chiar și pe mine. Dacă chiar vă doriți, mă mut la voi.
Nu știam atunci că decizia asta va schimba totul. Mai întâi în bine. Apoi nu chiar.
Sorina era în culmea fericirii.
Mamă, nici nu știi cât mă bucur! repeta, de parcă se temea că m-aș răzgândi. Vasile vine să te ia în weekend. Am cumpărat prosoape noi, draperii frumoase și o veioză. O să-ți fie bine!
Voiam să cred că începe pentru mine o etapă nouă, mai liniștită. Că voi fi mai aproape de familie, că nu voi mai adormi singură ascultând doar ticăitul ceasului. În seara aceea mi-am strâns câteva haine, fotografii, câteva cărți dragi mie. Restul urma să le iau altădată, să nu mă încarc tot deodată pentru totdeauna. Mă mințeam că e doar o încercare.
Sâmbătă, Vasile a venit punctual. Zâmbitor, amabil, prea energic după gustul meu, dar binevoitor. Când am închis ușa apartamentului, am simțit un fior rece pe șira spinării. Parcă lăsam ceva din mine în urmă.
Apartamentul Sorinei era mare, luminos, plin de viață: jucăriile nepoțelului Andrei erau împrăștiate peste tot, urme de acuarele pe masă, un coș cu rufe nespălate. Camera mea chiar era pregătită frumos lenjerie nouă, o lampă caldă, o floare în ghiveci. Am sperat atunci că va fi bine, de fapt.
Primele zile au fost minunate. Sorina îmi făcea cafea bună, Andrei povestea despre grădiniță, iar Vasile glumea la cină. Mergeam cu Sorina în parc, găteam supă de pui, Andrei mânca clătite cu dulceață de prune, ca fermecat. M-am simțit util, am simțit că cineva se bucură de prezența mea.
Dar în a patra zi a început să scârțâie ceva.
Întâi a fost zgomotul. Vasile alerga prin casă încălțat, Sorina lucra de acasă cu telefoane continue, iar Andrei se juca cu mașinuțele ce făceau ca niște sirene de poliție. Simțeam că o să-mi pocnească urechile.
Când i-am spus Sorinei că e cam gălăgie, ea a zâmbit:
Mamă, așa e viața cu copil. Trebuie să te obișnuiești.
Chiar am încercat. Dar seara, când toți dormeau, inima mea bătea să-mi spargă pieptul. După cincisprezece ani de locuit singură, vâltoarea asta era o furtună care nu voia să treacă.
Apoi, alt necaz. La cină, Vasile își turna un pahar de vin, apoi al doilea. Nimic grav, dar după al treilea, al patrulea, începea să ridice tonul. Eu mereu am avut oroare de certuri, de când tata Da. N-aș vrea să-mi amintesc acele momente.
Andrei era mofturos, Sorina obosită, Vasile nervos, certându-se că la noi în casă nimeni nu mai știe să se relaxeze. Eu stăteam în capătul mesei, strângând pumnii în poală, întrebându-mă unde dispăruse atmosfera caldă de familie la care visasem.
Zilele treceau, apăreau și alte lucruri mărunte.
Când avea o zi proastă, Sorina îmi spunea:
Mamă, măcar încearcă să nu încurci. Am multă treabă.
Vasile lăsa vasele murdare în bucătărie în glumă zicând:
Mama oricum știe cel mai bine să facă ordine, nu?
Andrei venea rar pe la mine în cameră. Iar eu, cu fiecare zi, tot mai rar ieșeam din ea.
Când propuneam să gătesc ceva, Sorina spunea:
Nu trebuie, mamă. Mai bine odihnește-te.
Dacă ceream să ieșim la plimbare:
Acum n-avem timp. Mâine. Poate.
Numai că mâine nu venea niciodată.
Într-o noapte de sâmbătă, aproape de miezul nopții, m-au trezit niște trânte puternice. Sorina și Vasile se certau atât de tare, că părea că tot orașul îi aude. Țipete, reproșuri, nervi. Am vrut să intru peste ei, să spun Copii, ajunge, vă faceți rău la sănătate, dar Sorina m-a privit atât de rece, de înghețam.
Mamă, nu te băga. Du-te și culcă-te.
Atât și-am făcut. M-am întors în cameră, și când am închis ușa, am simțit ceva sfâșiindu-se în mine.
Seara mi-a crescut tensiunea. Au chemat medicul. A trebuit să îi spun că nu iau nicio pastilă, deși la vârsta mea toți se tratează cu ceva. Medicul a zis: E timpul să începeți și dumneavoastră.
Atunci, pentru prima oară, m-am gândit la apartamentul meu. La masa cu fețița cu flori. La fotoliul de lângă geam, la cărțile mele, la liniștea mea, la libertatea mea.
Pe zi ce trecea, gândul ăsta revenea tot mai mult. Și într-o după-amiază, l-am văzut pe Andrei în camera lui, pironit la tabletă, prins atât de tare că nici nu m-a observat. Și am înțeles.
Nu mă simt de-a casei aici.
Sunt oaspete, nu familie.
Și nici nu mă așteaptă cineva cu adevărat.
Sunt doar tolerat.
În acea seară i-am spus Sorinei:
Mă întorc acasă la mine.
S-a uitat la mine mirată, poate puțin supărată.
Mamă, dar aici ai tot ce vrei. De ce să te întorci la singurătate?
Draga mea i-am zis liniștit singurătatea nu-i totuna cu lipsa liniștii. Când vei avea vârsta mea, vei înțelege.
Sorina a încercat să mă convingă, dar inima mea deja știa. A doua zi mi-am făcut bagajul și l-am rugat pe Vasile să mă ducă acasă.
Când am intrat în garsoniera mea, am simțit că pot respira iar, după multe săptămâni. Am șters podeaua, deși era curat. Am aranjat florile, mi-am făcut ceaiul în ceașca mea. M-am așezat la fereastră.
Liniștea era iar a mea. Nu mă speria, mă liniștea. Și pentru prima dată după multe luni, am zâmbit cu adevărat.
M-am gândit la un pisoi. Un roșcat cu ochii verzi. Un tovarăș mic care să îmi umple din nou casa cu torsul lui.
Da. Mâine voi merge la adăpostul de animale.
Viața o poți lua de la capăt la orice vârstă.
Important e să fie într-un loc care chiar îți aparține.
