Mama e obosită

Mama e obosită

Am țipat astăzi la casieriță cu o furie pe care nici eu nu mi-o pot explica. Privirea femeii, cu mâinile tremurânde între bancnotele de lei și scaner, m-a făcut să simt pentru o clipă o rușine prea veche ca să mai doară.

Mai durează mult? N-aveți și dumneavoastră puțină viteză? Dacă nu puteți lucra, mai bine stați acasă!

Iertați-mă, domnișoară, a reușit să murmure femeia, trăgând produsele cu o viteză și mai mare.

Ilinca, a încercat Cătălin să-mi atingă cotul, cu vocea aceea moale, hai să mergem, te rog.

M-am întors brusc la el:

Taci! Cine te-a întrebat?

Cătălin a privit în podea și a tăcut. El mereu tace.

***

Acasă mirosea a pui cu busuioc. Soacra mea, Viorica Sofron, stătea la aragaz și amesteca în oală.

Ați venit! Uite, am făcut o ciorbă de pui cu tăiței, să prindeți puteri! Haideți, puneți la masă.

Ți-am spus de o sută de ori să nu te bagi pe bucătăria mea! am șuierat printre dinți. Locuiești aici, sau ești oaspete?

Viorica a lăsat lingura în oală, palidă.

Am vrut doar să ajut

Nu am nevoie de ajutor! Mă descurc foarte bine singură!

Ștefan, băiatul nostru de șapte ani, a țâșnit din sufragerie:

Mami, salut! Să știi că Rareș din bloc mi-a zis că-s slab! Dar eu nu-s slab, nu-i așa?

Lasă-mă, nu vezi că-s ocupată?! am răcnit, fără să-l privesc.

Ștefan a înghețat. S-a uitat la bunica, iar ea și-a întors fața.

Am intrat în camera mea, trântind ușa.

***

Așa trăim mereu.

Zilele nu se deosebesc între ele; mă trezesc nervoasă, adorm la fel, iar între timp urlu la toți în jur: la soț, la soacră, la copil, la vânzătoare, la colegi, la necunoscuți.

Rar, se întâmplă să mă opresc pentru o clipă și să gândesc: Doamne, ce fac eu aici? Dar gândul se prăbușește într-un gol negru și nu mai știu pe unde să ies.

Cătălin a învățat să suporte. Zece ani de căsnicie asta i-au adus: tăcere și dispariție. Are două servicii, aduce toți banii acasă, face tot ce-i spun. Noaptea, când dorm, bea un ceai singur în bucătărie, cu privirea pierdută.

Viorica a venit acum trei luni să ne ajute cu Ștefan, cât suntem noi la muncă. Zilnic prinde pe piele ochii mei reci și acre.

Ștefan… el doar există. Aleargă, se joacă, pune întrebări. Ori de câte ori se apropie de mine, dă de zid.

La început plângea. Acum nu mai plânge. Merge la bunica și se așază tăcut lângă ea. Liniștea îi priește.

***

Vinerea aceasta s-a întâmplat ce se tot întâmplă.

Am ajuns acasă mai nervoasă ca niciodată șeful m-a certat, colega mi-a pus piedici, la tramvai m-au călcat pe picior.

Fix înainte să intru, Ștefan a vărsat un pahar de suc pe canapeaua nouă, cea cumpărată pe rate. Copilul stătea lângă pahar, cu ochii mari la pata care se întindea pe stofa bej.

Ce-ai făcut, măi?! am răcnit de cum am intrat știi cât a costat canapeaua asta?

N-am vrut, mami, te rog nu țipa… Mie mi-e frică de tine

Ție-ți e frică? furia a urcat și mai sus nu știi decât să strici, să nu prețuiești nimic! Din cauza ta mi-e plină viața numai de probleme!

Iartă-mă, mami…

Mergi la tine! Să nu te mai văd în ochi!

Ștefan a plecat. Eu am mai țipat mult, până mi s-a stins vocea.

***

La noapte n-am dormit. M-am dus în bucătărie, m-am așezat la geam. Afară ploua mărunt.

Picurii șiroiau încet pe sticlă. Mă întrebam la ce bun să tot continui așa. Cât de mult mi-aș dori să tacă toți, să am liniște, să se termine.

Nici nu știu când am ațipit la masă.

M-am trezit de frig, aproape de ora patru.

În casă era liniște. Cătălin dormea, Viorica dormea, Ștefan dormea.

Am mers către baie, dar trecând pe lângă camera lui Ștefan am văzut ușa întredeschisă. M-am uitat dacă nu s-a dezvelit.

Dormea strâns, cu pumnul la piept și perna îmbrățișată. Pe birou, o agendă deschisă, de școală, cu coperți desenate cu tancuri.

Am vrut să plec, dar am văzut pe pagină:

Mama.

Am luat agenda. M-am așezat pe marginea patului. Am început să citesc.

Era un fel de jurnal.

Prima notiță din septembrie.

Astăzi mama a țipat iar. Tata a zis că e obosită. Am vrut s-o iau în brațe, dar m-a dat la o parte. Cred că sunt un copil rău.
Am înghițit în sec. Am dat pagina.

Octombrie. Azi e ziua de naștere a bunicii. Am desenat o felicitare frumoasă, cu flori. Am vrut să i-o dau dimineață. Mama s-a certat cu tata, așa că n-am mai dat-o. Am lăsat-o sub pernă. Poate-i dau mâine, când mama nu-i acasă.
Mai departe.

Noiembrie. Am stricat mașinuța primită de la tata. Special am stricat-o. M-am gândit că dacă distrug ceva al meu, mama n-o să mai țipe. Dar ea tot a țipat. Mi-a spus că nu știu să prețuiesc nimic. Și că sunt prost.
Mi-au început să-mi tremure mâinile.

Decembrie. Vine Crăciunul. I-am scris Moșului că îmi doresc să nu mai țipe mama. Dar cred că așa ceva nu se poate primi.

Ianuarie. La școală am avut de scris ce vreau să fiu când cresc. Eu am scris că vreau să fiu invizibil. Ca să nu mă mai vadă mama, să nu mai țipe. Doamna s-a mirat și l-a sunat pe tata. Tata a venit, am vorbit. Mi-a zis că mama e bună, doar că îi e greu. Știu. Îmi amintesc cum era înainte mă lua în brațe. Râdea. Acum nu mai râde. Niciodată.
Am rămas nemișcată, cu lacrimi ce cădeau pe agendă și întindeau pastă de pix pe hârtie.

Februarie. Azi am vărsat suc pe canapea. Mama a țipat mult de tot. Când țipă, simt că mor pe bucăți. Întâi urechile, apoi inima, apoi sufletul. M-am culcat și am închis ochii. M-am întrebat: dacă mor în somn, mama o să plângă? Sau o să zică: În sfârșit, o grijă în minus?
Agenda mi-a scăpat din mâini. Mi se zguduia tot corpul, dar nu am putut scoate niciun sunet. Mi-a fost teamă să nu-l trezesc pe Ștefan, să nu mă vadă așa, să nu mă vadă… Mi-a fost frică de tot.

Așa am stat cred că vreo jumătate de oră. Pe urmă am ridicat agenda, am pus-o la loc. Am ieșit tiptil.

M-am întors la mine, m-am așezat lângă Cătălin. Am privit tavanul până s-a făcut dimineață.

***

Dimineața, Ștefan s-a trezit primul.

A deschis ochii, s-a întins, s-a ridicat pe marginea patului. A văzut ușa întredeschisă, și și-a amintit de ieri. A oftat.

A pășit în hol, cu grijă. Nicio voce. Ciudat. De obicei, mama deja bușește farfurii și ceartă pe toată lumea că-s somnoroasă și fără chef.

A intrat în bucătărie.

Eu stăteam la masă. Nu țipam, nu zgomoteam. Stăteam și priveam la geam. În fața mea, cana cu ceai, rece de ore.

Mami? m-a întrebat încet Ștefan.

M-am întors. Fața mea sigur părea altfel nici nervoasă, nici obosită, ci altcumva. Nici eu nu știam cum.

Bună dimineața, am zis încet. Vino să mâncăm.

S-a așezat la masă. I-am pus farfuria cu griș cu lapte. M-am așezat față în față cu el.

El mânca, dar se uita mereu la mine. Parcă aștepta începutul nelipsit de ceartă. Dar nu s-a pornit nimic.

Mami, a zis într-un târziu, ce ai?

Nimic.

Și de ce taci?

Mă gândesc.

La ce te gândești?

L-am privit lung. Am întins mâna și l-am mângâiat pe cap, fără vreun motiv.

Mă gândesc la tine, i-am spus. La noi.

A încremenit cu lingura în gură.

Mami, nu ești bolnavă?

Nu, puiule. Ba chiar mă fac bine.

N-a înțeles, dar a dat din cap, și asta a fost de ajuns. Pentru el conta să nu țip la el.

Haide, termină de mâncat. E vremea de școală.

Ștefan a terminat ceaiul, și-a luat ghiozdanul și, înainte să deschidă ușa, s-a oprit.

Mami, a zis rușinat, diseară nu mai țipi, da?

M-am apropiat, m-am așezat pe vine lângă el.

Ascultă-mă bine, i-am spus serios. Nu știu dacă voi reuși mereu, dar am să mă străduiesc. Să nu mai țip. Ca tu să nu-ți mai fie teamă. Înțelegi?

A dat din cap.

Și dacă totuși uiți? a șoptit.

Atunci să-mi spui: Iar faci așa? Și o să-mi amintesc.

Ce să-ți amintești?

Tot. Și l-am sărutat pe frunte. Acum fugi.

Ștefan s-a dus.

Eu am rămas în hol, ascultând liftul. A venit liniștea.

A apărut Cătălin, somnoros, nepieptănat.

Ce faci așa devreme? a întrebat.

N-am putut dormi.

M-a privit lung.

Ești bine?

Sunt bine, i-am răspuns. Hai la masă.

A venit, a turnat ceai.

Cătălin, l-am întrebat deodată. Tu de ce mă iubești?

A tușit.

Ce-ai?

De ce mă iubești? Eu… eu am fost un monstru.

Și-a așezat cana pe masă. M-a privit drept.

Nu ești un monstru, Ilinca, a zis. Ai uitat doar cine ești.

Și cine eram?

Felurită, a zâmbit Cătălin. Te știu caldă, veselă, tandră; îmbrățișezi atât de strâns că abia mai poți respira N-am uitat. Tu ai uitat

Am rămas tăcută.

Să știi că te aștept să te întorci la cine erai. Oricât e nevoie.

I-am prins mâna în palma mea.

***

În ziua aia nu am mai țipat pe nimeni.

La prânz, Ștefan s-a întors de la școală. Și-a aruncat ghiozdanul, a fugit să mă ia în brațe.

Mami, am luat azi un zece!

Bravo, puiul meu! Sunt mândră de tine!

A încremenit, uluit.

Pe bune?

Pe bune!

Zâmbea așa larg, de n-am mai văzut de mult la el.

Mami, azi la școală m-am gândit: poate diseară mă iei în brațe? Și chiar m-ai luat.

Ești prostuț, l-am strâns la piept. De azi o să te iau în brațe mereu, să nu uiți!

***

Seara am intrat la el în cameră. Dormea deja. Pe birou agenda.

Am luat-o și am scris pe ultima pagină, sub rândurile lui:

Puiule, te iubesc enorm. Iartă-mă. O să mă străduiesc, promit.
Mama.Am închis agenda cu palmele tremurânde. În cameră era cald și liniște, iar printre jaluzele cădea lumina străzii. L-am privit pe Ștefan cum respiră adânc în somn, cu fruntea netedă și părul ciufulit copilul meu, băiatul care m-a învățat din nou să fiu om.

Am stat minute întregi acolo, fără să vreau să tulbur nimic. Dincolo, Cătălin și Viorica stingeau luminile casei, fiecare cu grijile și tăcerile lui. Am simțit cum zidurile din mine se crapă încet-încet, cum crește un gând pe care îl uitasem: că pot fi blândă, că pot repara.

Am plecat spre ușă, dar m-am întors și i-am luat mâna lui Ștefan, dormind, strângând-o ușor. Mi-am jurat, dincolo de oboseală și furie, că n-am să-l mai pierd. Nici pe el, nici pe mine.

Pe hol, mi-am șters lacrimile, înainte să mă vadă Viorica. Am intrat în bucătărie, unde lumina galbenă îngălbenea farfuriile pe masă.

Am scos agenda și am lăsat-o la vedere, deschisă la pagina mea, să vadă dimineața că i-am scris. Să știe că s-a schimbat ceva.

Apoi am ieșit pe balcon, am privit orașul adormit și, pentru prima dată după mult timp, am inspirat adânc fără să doară. Mai aveam de luptat cu mine, cu trecutul, cu spaimele mele , dar știam acum cea dintâi lecție: iubirea nu se țipă, se șoptește.

Mama e obosită, dar de azi, mama încearcă. Și asta, pentru cei mici și cei mari, e începutul tuturor poveștilor cu final fericit.