Mama Catinca
Ce mai plângi acolo? S-a umplut tot locul de lacrimi! Și așa e umezeală afară, iar tu mai faci încă și mai multă!
O femeie masivă, cu chip rotund și blând, s-a așezat lângă Călina pe banca din piața gării din Chișinău.
E cald astăzi! Și plouă de dimineață de parcă ne-am fi dus la saună! Doar jumătate de zi a trecut și-s udă până la piele!
Din geantă, femeia a scos o sticlă de apă și după ce s-a chinuit puțin cu dopul, i-a întins-o Călinei.
Vrei? i-o întinde, cu un zâmbet cald. Zic bătrânii că dacă bei oleacă de apă, te mai liniștești. La mine nu prea funcționează. Beau și găleți întregi și tot nu mă liniștesc.
Călina o privește cu oroare pe strania tovarășă de bancă. De ce tocmai acum, după toate necazurile, trebuie să sufere și povara acestei companii? Nu suportase niciodată oamenii corpolenți, îi întristau. Cum să te neglijezi așa? Câteva exerciții, mai puțină mâncare, și-un strop de respect pentru ceilalți! Și toate acele haine largi, mirosul de transpirație… Brr! Îi aminti de când fusese cu prietenele la spa și văzuseră o asemenea femeie scăldându-se în bazin.
Eu nu mă bag în bazin, fetelor! M-am săturat pe ziua de azi! Andreea, cea mai bună prietenă, se ridicase s-arate trupul lucrat la sală.
De ce? Doar stabilisem toată ziua aici!
Cum să mă bag cu așa ceva? indicând silueta ce plutea în apă Eu nici să privesc nu pot, d-apoi să stau aproape! Îmi vine să fug!
Urmă apoi un monolog atât de urât, încât nici nu-i venea să-și amintească de el. Atunci, Călina simțise o strângere de inimă, dar nu fusese niciodată ipocrită, recunoscând în sinea ei că îi dă dreptate Andreei, măcar puțin. Nu poți așa… Dacă nu ai grijă de tine, stai acasă!
Și-aici era, pe o bancă, lângă o femeie triplu față de cea de la bazin, care mai și tot vorbea în continuu! Dar Călina nu mai avea putere să plece. De câteva ore stătea acolo, plângând, apoi privind în gol. Alt loc nu găsise. Femeia însă, distant la început, o studiază cu blândețe.
Frumoasă fată! Nu ai troler, nici măcar un rucsac. Deci nu pleci la drum. Poate aștepți pe cineva? Sau nu știi unde să mergi?
Călina privește în pământ, evitând ochii femeii, dar nu se poate abține să n-o asculte. La un moment dat, întâlnirea devine inevitabilă.
Chipul femeii mare, cu obraji roșii, ca ai unei păpuși din lemn, radiază o deosebită bunătate. Când Călina izbucnește în plâns, aceasta o ia imediat în brațe, fără să zică nimic. Ceva la această străină îi amintește de mama ei, pierdută cu mulți ani în urmă într-un accident, când Călina nici nu făcuse cinci ani. Un singur amintire clară o poieniță plină de flori, mama țesând o coroniță și mâinile ei mirosind a ierburi proaspete. Exact același miros dulce, curat, simțea acum din bluza femeii necunoscute.
Cine ți-a stricat sufletul, măi fată?
La întrebarea asta, lacrimile Călinei curg și mai tare, dar ajunge finalmente să dea din cap.
Ticăloși! Un așa copil să-l rănească!… femeia scoate din geantă niște sandvișuri și un măr uriaș, roșu. Ia de aici! Flămândă ai ajuns cât un bățișor. Eu ți-am făcut din curcan, sănătos! Hai, mănâncă!
Nu prea mănânc carne… Călina înghite în sec, simțind mirosul ce i-a sucit stomacul.
Da multe fițe! zice femeia și, fără să-i dea ocazia să refuze, îi pune în palmă sandvișul și rupe mărul în două.
Călina gustă, și nu-și poate reține o oftare de plăcere. Femeia observă și zâmbește mulțumită.
Na, vezi ce bun? Restul sunt prostii.
După ce Călina termină de mâncat, femeia, așezându-se mai comod pe bancă, privește direct în ochii ei.
Și, ce-i cu tine? Singurică, fără veșminte, fără bani, la gară…
Călina aprobă tăcută, ștergând lacrimile.
Nu plânge așa, spune-mi mai bine tot. O să ne descărcăm la urmă, o să râdem, cine știe…
Povestirea Călinei iese greu la început. Fugi de acasă, după ce tatăl i-a spus că nu e fiica lui, că va avea copilul lui adevărat. N-a aflat niciodată cine era de fapt tatăl ei biologic. Mama, demult dusă. Cu noua soție a tatălui nu s-a înțeles niciodată, femeie tânără, nu cu mult peste vârsta Călinei, care își afișa repede disprețul. Seara, după o discuție tăioasă cu tatăl, Călina și-a luat doar jacheta și-a plecat în noapte, n-a știut unde să meargă, pierdută în Chișinău. Telefonul descărcat, fără prieteni, fără sprijin.
Femeia o ascultă fără să intervină, îi întinde șervețele, apoi caută în geantă și scoate un portofel gros.
Ascultă, fată. Trebuie să vorbești cu tatăl tău, dar nu e grabă acum. Funcționează telefonul?
Ba nu, e descărcat…
Ia-l pe al meu! Îi întinde un model vechi, cu taste mari. Nu-i modern, mi l-a dat fata, da’ merge perfect! Trimite un SMS, să știe omul că ești bine. Nu or fi toți grozavi, da’ să nu-l omori de grijă.
Călina scrie tremurat un mesaj și îi mulțumește. Apoi, femeia Catinca se ridică hotărâtă.
Eu sunt mătușa Catinca. Stau la țară, la margine de Chișinău, într-un sat frumos. Te duci cu mine? Dacă nu ai unde, să știi că nu-i cel mai rău lucru.
De ce mă ajutați? Eu sunt străină pentru dumneavoastră…
Draga mea, nu există copii străini. Cineva trebuie să aibă grijă. Tu încă mai ești copil, oricât te-ai da mare!
Catinca nu pune întrebări pe drum spre sat, lăsând pe Călina să tacă dacă vrea. Doar îi spune: Întrebările le pun atunci când omul e pregătit…
Cu trenul de suburbie ajung lângă Ungheni, într-un sat mic, liniștit. La gară o așteaptă o femeie înaltă și slabă, Svetlana, pusă pe harță:
Mama Catinca, era să ratăm două trenuri! N-am știut dacă mai vii! Cum e Nina?
Bine! Tăticu o să merg să vadă de ea peste două zile. Gata cu discuțiile, hai acasă!
Călina se miră de atmosfera relaxată din vechiul Dacia, cu desene pe el, și-i place să afle că desenul îi aparține unui alt copil adoptat, Alexandru.
Ajung la casa Catincăi, unde copiii și adolescenți de tot felul aleargă s-o întâmpine.
Toți sunt ai mei! zâmbește Catinca, strângând în brațe mici și mari. Nu te speria, Călina. Eu cu ei trăiesc, și ei cu mine, dar pe toți i-am găsit, nu i-am născut. Pe aici fiecare casă e plină de nepoți, așa merge viața-n Moldova.
O săptămână îi trebuie Călinei să priceapă cine-i cu cine. Svetlana îi povestește la bucătărie, la un ceai, că fiecare copil a venit la Catinca într-un anume fel.
Toți suntem adoptați, Călina! Nimeni n-a fost al ei din sânge, dar suntem cei mai adevărați fii și fiice.
Casa Svetlanei, mică dar îngrijită, îi devine Călinei repede dragă, mai ales când vede la geamuri perdele cu flori cusute manual.
Făcute de fata mea, Vica, povestește mândră Svetlana.
Pe măsură ce povestesc, află una de la alta despre copilării grele, boli, operații, și cum pe toți i-a salvat Catinca, iubind și ținând împreună un neam de oameni, altfel rătăciți.
La noi, Catinca e ca un liant, ca un rug… De nu venea ea, nimeni nu știe ce-ar fi fost cu noi. Uneori, ce face ea nu ar face niciun înger…
Călina nu poate să nu observe cât de multă lume datorează fericirea unei Case de pitici, tocmai Catincăi și bunătății ei. Copiii rămași singuri, copiii bolnavi, și păriniți care s-au găsit printre străini. Inclusiv povestea lui Pătru, băiat dus de acasă de necaz și găsit pe stradă de Catinca, apoi sprijinit de un om bogat din Iași care ajuta toată familia.
Între timp, tatăl Călinei și mama sa vitregă (Irina) au un băieţel. Călina acceptă să primească sprijin material doar la început, apoi se mută singură în Chișinău, decide să-și termine facultatea, își găsește un loc de muncă și devine unul dintre psihologii pentru copii recunoscuți în oraș.
Între Catinca și Călina se naște o legătură apropiată, ca mamă și fiică. Când Catinca face un accident vascular, Călina renunță la tot pentru o vreme și se mută la sat, s-o îngrijească. Cei mai dragi îi rămân copiii Catincăi și oamenii care cresc acolo, într-o casă unde nimeni nu-i străin.
După luni de alinare, de nopți grele, Catinca se ridică, dar nu mai poate merge mult sau vorbi clar, însă băieții îi construiesc o bancă specială la poartă unde Catinca stă mereu, râzând cu copiii și primind în glumă titluri regale:
Cum e tronul, Măria Ta? Vă dau un ceai?
Toți copiii se adună la picioarele ei, povestind fiecare despre reușitele lor.
Călina se întoarce la Chișinău doar când Catinca se simte cu adevărat mai bine.
La jumătate de an, la propria nuntă, Călina o cheamă pe prima pe listă:
Mama Catinca, vei fi alături de mine?
Întotdeauna, copila mea, întotdeauna…
Așa se scrie o povestea unei familii ce nu se leagă de sânge, ci prin suflet, într-un colț de Moldova unde dragostea nu are margini și nici copii străini.
